A vorbi vulgar, şmechereşte, în argou a devenit o obişnuinţă.
Unii, mai slabi de înger, au încercat să explice că avalanşa de trivialităţi din vocabularul zilnic al românului reprezintă o refulare postcomunistă. Total fals. Buna-creştere nu poate fi influenţată politic! Altceva s-a modificat, parcă s-a schimbat profilul etnic şi structural al românului. Neagu Djuvara povesteşte în aventura reîntoarcerii în patrie că a rămas uimit de exagerarea formulelor de politeţe. Odinioară, era de ajuns să întrebi: „Îmi puteţi spune, vă rog, unde e strada cutare?”. Astăzi se spune: „Scuze, vă rog, nu vă supăraţi, puteţi să-mi spuneţi...”. Sună a umilinţă, a cerşetorie! Asta nu-i nimic, pentru că lumea s-a obişnuit să vorbească porcos. Boierul exilat a rămas perplex la un dialog actual dintre doi tineri, reprodus în volumul „Amintiri din pribegie”: „De unde, p..a, are Troacă undiţa aia, p..a mea?/ P..a, a cumpărat-o din Germania./ Din Germania? P..a... şi cât a dat, mă, pe ea, p..a mea?/Ptiu! F..u-i De unde p..a mea a găsit ăsta banii, p..a mea?...”.
Auziţi zilnic asta pe stradă! Discursul contemporan e punctat din două în două cuvinte cu un phallus valah, vânjos, cu furie şi satisfacţie, cum spune Djuvara: „Niciodată în tinereţea mea nu întâlnisem asemenea nesimţire într-un loc public (...) Phallusul valah mă agasează”.
Cascada lingvistică de măscări, porcării, înjurături denotă lipsa creşterii, educaţia. Nicidecum şmecheria, spusul pe şleau al „oamenilor dintr-o bucată”! Ar fi cazul să încercăm să ne reamintim de cei şapte ai de acasă! Cine-i are!
***
De la ultima piţipoancă la primul ministru, o vorbă proastă face furori: asumarea. Starleta îşi asumă relaţiile dubioase şi faptul că şi-a pus chiloţii pe dos. Politicianul îşi asumă jignirile la adresa adversarilor politici, guvernanţii îşi asumă gestionarea ţării. Gogomanii îşi asumă prostiile.
Toată lumea îşi asumă ceva. Am devenit o ţară de responsabili, pentru că asta înseamnă asumare în DEX: „A lua ceva asupra sau pe seama sa; a se angaja să îndeplinească ceva”. Vorba conului Dinu, amicul meu din Călăraşi, un român cum rar găseşti: „Dacă ne luăm după cum se asumă ăştia între ei, niciodată România nu a fost mai pragmatică şi mai responsabilă”. Dar asumarea nu se face aşa, cu una cu două, ci are un întreg ritual. E ca o incantaţie. Se trage aer în piept, se schimbă mimica feţei într- una serioasă, doar faci un anunţ important pentru ţară. Se lasă şi câteva secunde pentru a pregăti surpriza. Totul trebuie să fie într-un crescendo care să mărească tensiunea. Publicul freamătă. Trăsnesc cuvintele magice, ca o izbăvire: „Îmi asum..."
Se poartă asumatul, se merge cu asumatul. Reversul iresponsabilităţii, neseriozităţii a devenit excesiv folosit. E ridicol, grotesc. Cuvintele au energia lor, putere! Nu le demonetizaţi în încercarea voastră de a vă arăta altfel decât sunteţi!
Ca să nu fac notă discordantă sau să par ieşit din peisaj, îmi asum şi eu ceva! Da, îmi asum să stau cu ochii pe voi! Să vă taxez non-stop, că prea vă bateţi joc de poporul ăsta. Care n-a mai avut altceva şi şi-a asumat sărăcia!