Desemnat sportivul anului 2007 de catre „L’Equipe”, Roger Federer a acordat cotidianului francez un interviu plin de modestie in care declara (totusi!): „Eu sunt un fel de legenda”.
Ziaristul surprinde usorul zambet al intervievatului cand emite colosala autoapreciere. Mai ales ca prima intrebare se referise la faptul ca spre deosebire de Michael Schumacher (si el, de trei ori consecutiv, ales de „L’Equipe” sportivul anului), Federer i se pare „mai apropiat de oameni”. Aparenta contradictie merita o explicatie. Federer recunoaste ca a avut in 2007 multe momente de slabiciune.
A pierdut noua partide (in 2006, doar cinci), majoritatea in finala unor turnee, a reusit sa-l bata pe zgura pe Nadal la Hamburg, dar nu si sa cucereasca primul titlu din cariera la Roland Garros (acolo unde Nastase castiga cu peste trei decenii in urma fara sa piarda un set). Paradoxal, asta i-ar fi adus simpatia pubicului. In Openul australian din 2005, lumea gasea deja ca ii seamana prea mult invincibilului Schumacher. Noroc ca, zice Federer, l-a intrecut Safin in semifinala. „Infrangerea mi-a facut bine. Si mie, si tenisului”.
Aici e mai mult decat modestie: e luciditate. Iata cum continua Federer sa-si descrie starea de spirit dupa extraordinara finala de la Wimbledon - 2007 - care il face egalul lui Borg ca numar de victorii, cinci - contra lui Nadal: „Dupa acest meci de necrezut cu Nadal, in fata lui Borg, care era acolo, a lui Connors, care era acolo, a lui McEnroe..., a lumii aceleia care era acolo, a fost pentru mine un moment cu adevarat magic.
Am simtit ceva care ma facea sa trec intr-o alta dimensiune. In care nu mai eram pur si simplu cel mai bun jucator al momentului, ci un fel de legenda. E desigur ciudat sa te autoproclami o „legenda”, dar momentul era cel mai puternic al intregului an”.
Cu peste 200 de saptamani in fruntea clasamentului ATP, cu cinci victorii la Wimbledon, cu toate titlurile posibile in posesie (mai putin la Roland Garros, ceea ce nu i-a oprit pe francezii de la „L’Equipe” sa-l prefere compatriotului lor Loeb, automobilistul de la raliuri pe care-l alesesera cu o zi inainte cel mai bun sportiv din Franta, si inegalabilului jucator american de golf Tiger Woods, sportivul cel mai bine platit din lume), Federer are tot dreptul sa se considere, in deplina modestie, o legenda.
Si sa se creada, impreuna cu Sampras si Laver, tenismenul cel mai mare al tuturor timpurilor. Radu Cosasu si cu mine am crezut la fel despre Sampras, cu un deceniu in urma. Pe vremea lui Laver, cand eram tineri amandoi, nu ne impartaseam inca opiniile sportive. Cunoscandu-l, banuiesc ca era de aceeasi parere cu mine.
Daca nu cumva il prefera pe John Newcombe. N-am vorbit niciodata cu el despre Ilie Nastase, care, desi n-a castigat Wimbledonul si n-a colectionat atatea titluri ca Borg, Sampras si Federer, ramane, dupa modesta mea parere de amator de tenis, cel mai mare talent al tuturor timpurilor. Cu trei decenii in urma, tenisul nu tinea contabilitatea de astazi. Talentul, spre deosebire de rezultate, nu se contabilizeaza. Al lui Nastase nu e negociabil.
Chiar si dupa infrangerea fara drept de apel in fata lui Borg de pe Progresul. Tot asa cum Federer ramane number one chiar si infrant fara drept de apel de Nadal la Roland Garros. Diferenta e ca Ilie nu mai putea avea la varsta de atunci sansa unei revanse. Dar ce conteaza o revansa cand esti cel mai talentat?