Toate cele şapte echipe româneşti de fotbal - număr record pentru competiţiile europene - au părăsit scena.
Mai are o şansă Steaua, dacă bate Fiorentina în ultima partidă, de peste o săptămână. Ar fi şi prima ei victorie în grupele Ligii mari din sezonul 2008-2009. Cine ştie, poate că steliştii vor rupe şirul înfrângerilor şi al egalurilor ajuns, când scriu aceste rânduri, la fatidicul număr 13. Şi s-ar coborî în Liga mică, de unde au fost excluse chiar înainte de grupe cele cinci echipe româneşti care au înspăimântat prin contraperformanţele lor vestul civilizat.
La debutul în Europa al celor şapte magnifici, le-am comentat oarecum optimist posibilităţile, în funcţie de o tragere la sorţi care ne lăsa de doi bani speranţă. Confirmată parţial tocmai de echipele la care nu ne aşteptam, Urziceniul, Vasluiul şi CFR. Care s-au stins şi ele după câteva egaluri şi o victorie spectaculoasă. După 1-3 la Cluj miercurea trecută, acel 2-1 la Roma obţinut de CFR, care i-a dezmorţit până şi pe ziariştii francezi cunoscuţi pentru simpatia pe care ne-o poartă, semăna cu un simplu accident. Înainte de meciul de pe Stadio Olimpico, nu dădusem nicio şansă clujenilor, rămaşi fără antrenor şi bâlbâind începutul de sezon. Iată, mi-am zis când am aflat rezultatul de la Roma, de ce nu e bine să faci pronosticuri. Amabili, clujenii au ţinut pe urmă să-mi dea dreptate. Pe Steaua o vedeam mai norocoasă. Cu nemţii, noi ne-am împăcat totdeauna mai bine decât cu italienii. N-a fost să fie: penibila până atunci Bayern ne-a învăţat, tocmai ea, fotbal. Să aşteptăm a doua întâlnire cu Mutu şi compania, în legătură cu care pronosticam de asemenea avantaj de partea Stelei din motive extrafotbalistice. Prima întâlnire mă confirmă. Ce va fi pe 10 decembrie? Cât despre Lyon, rămân la părerea că putea fi învinsă la Bucureşti. Felul cum Steaua a tratat meciul în repriza a doua nu mai ţine de fotbal, ci de mental. Al jucătorilor, ca şi al antrenorului. Despre mentalul patronului, prefer să tac. Întâmplător, am revăzut la TV secvenţe din naţionala de la începutul anilor ’90. Aproape că uitasem cum jucau Hagi şi compania. Tehnic, tactic, ’90 era superioară naţionalei din 2000. Cred că am greşit cu toţii creditându-i pe actualii jucători cu o valoare apropiată de a înaintaşilor lor. Departe griva de iepure, zicea Odobescu. Cât priveşte cluburile, ele nu mai contează demult pe băştinaşi. Cei mai buni - atâţia câţi sunt - dintre români joacă în campionate străine. Poate că actualul conflict între Comisia Europeană şi forurile naţionale din fotbal să ni-i mai înapoieze pe unii. Străinii care-i înlocuiesc sunt, cu foarte rare excepţii, de mâna a doua. O problemă o reprezintă antrenorii, români ori importaţi: este evident că a fi fost mare jucător (Hagi, Lăcătuş, Dorinel Munteanu etc.) nu oferă garanţia de a fi mare antrenor (aceiaşi). Rotaţia cadrelor pe care o aplică patronii nu e, în sine, greşită: greşeala e de a aduce în locul unui antrenor slab un altul la fel de slab.