Văd, după două luni şi jumătate, un meci din Liga 1.
Ştiu doar din citite ce au făcut echipele noastre prin Antalya în concediul de iarnă. Tot din citite am aflat şi despre comerţul cu carne vie de fotbalişti din intersezon. E bine când un jucător român de pe la Mediaş, dacă nu greşesc, costă mai scump decât cei din legiunea străină. Şi m-am bucurat că Vasluiul a avut acces la fotbalul portughez, acela care a permis bavarezilor scorul etapei în UEFA, deşi oamenii lui Porumboiu nu i-au nimerit chiar pe şugubeţii bătuţi măr de Ribéry et comp. Înarmat cu informaţii de primă mână despre rezultate şi jucători de a doua mână, iată-mă pregătit psihic şi fizic să suport nouăzeci de minute de joc între Steaua şi FC Vaslui.
Stadionul doar pe jumătate popu lat mi-a dat de gândit. Pauza din campionat să fi fost prea scurtă? Să nu le fi revenit steliştilor cheful de fotbal? A, nu, le-a pierit cheful de Becali, dar chiar de tot le-a pierit. Şi cu Lăcătuş la pachet, bag seamă, care arată tot mai puţin a mare antrenor. După cum a aranjat echipa în teren, mi-am zis că e stângaci. A, nu, e perfecţionist: a vrut să-i facă pe unul şi pe altul dintre dansatorii lui pe un singur picior (fiindcă Becali nu are bani de jucători cu două picioare, decât când îi vinde şi încă şi atunci prin nisipuri mişcătoare) să nimerească mingea şi cu celălalt. Lucru care s-a dovedit cvasiimposibil. Steaua a jucat după chipul şi piciorul preferat al antrenorului, stângaci. Mi-am amintit de o observaţie făcută în sezonul trecut: Steaua străluceşte în jocul de pase. Au fost atâtea pase superbe (la adversar, prea încete, printre, la întâmplare), încât echipa a construit ce a construit la mijlocul terenului, în centru, cum ar veni, acolo unde trebuia şi nu prin părţi străine. Cât despre pasele directe, adică înainte, ce să mai vorbesc? Din motive de simetrie, ele au curs înapoi, chiar şi până la Zapata. Comentatorul de la Antenă îi scotea vinovaţi pe vasluieni, cică le arătau steliştilor poarta cealaltă şi-i obligau să ia faza de la zero. Sunt de acord cu el, ca şi cu impresia lui că meciul a fost palpitant. Am palpitat de groaza de a nu-i vedea, şi pe stelişti, şi pe vasluieni, că-şi rup picioarele. Intrări mai curate n-am văzut de la aia în care Lăcătuş, când era mai tânăr şi la trup curat, l-a scos din fotbal pe un spaniol fără măcar să ia galben. Despre vasluieni, numai de bine. Tipul lor de joc se cheamă De-a scaiul. Iar sârbul şi portughezul achiziţionaţi recent au fost minunaţi întreg meciul, cu excepţia fazei scârboase de gol din primele minute, în care i-au umilit pe alde Nicoliţă într-un mod lipsit de fair-play. Dacă tot am evidenţiat jucători, să o fac şi de la Steaua. Mie personal mi-au plăcut cel mai mult şi mai mult Toja şi Moreno. Un fel de Pat şi Pataşon, comici vestiţi ai micului ecran sau, mai exact, ai stadionului de pe micul ecran. Toja a dirijat perfect mingile spre locuri unde nu se afla niciun coleg, de regulă înapoi sau lateral. Iar şutul dinspre final care era cât pe ce să-l nimerească pe tuşierul de pe dreapta a făcut toate paralele date de Becali pe columbian. Moreno a fost şi mai grozav. A evitat să întâlnească mingea cam tot aşa cum l-a ocolit mingea pe el. Lăcătuş l-a schimbat la timp, adică prea târziu, nu ca pe Toja, pe care, cu sadismul lui binecunoscut, de toreador, l-a lăsat să vadă roşu, ca să nu mai fie nevoie să-l schimbe în partida care urmează.