Nu mi-e simpatic Mourinho, dar trebuie să recunosc că le oferă italienilor ceea ce îşi doresc de pe vremea când erau romani: pâine, adică rezultate, şi spectacole.
E drept, pâinea este exclusiv italienească. Abia preluat, Interul în derivă din sezonul trecut e întinerit şi gata să câştige al şaptesprezecelea titlu de campion, egalându-l pe bătrânul - în continuare - AC Milan. În Liga europeană însă, Mourinho a dat-o în bară. Neprietenul Sir Alex l-a executat în „optimi”, luându-i trei puncte din patru. Şi ca umilinţa să fie şi mai mare, Hiddink, abia îmbarcat de Chelsea, a dus fosta echipă a lui Mourinho în (deocamdată) semifinalele Ligii. În ce priveşte spectacolul, Mourinho îl dă pe al lui în afara terenului. Ziariştii italieni îl adoră, fiindcă pune sare şi piper în conferinţele de presă.
Limbă ascuţită (nu neapărat şi spurcată, ca pe la alţii care tot de la Râm se trag), Mourinho îşi merită caracterizarea pe care i-o face un preşedinte de club italian: bun antrenor, dar mai bun actor. Partea proastă cu portughezul este că nu-i învaţă actorie pe jucătorii Interului. Bun actor, el nu e şi un bun dascăl de actorie. Porto şi Chelsea, când le antrena, jucau exact ca Inter astăzi. Aşa că nu poate fi vorba despre tradiţia lui Helenio Herrera, ci despre duhul sumbru al lui Mourinho însuşi, adept al victoriei cu orice preţ. „Trebuie să câştig ca să fiu fericit”, declară el.
Şi dacă tot vorbim de pâine şi de spectacole, nu pot să nu vă întreb ce părere aveţi despre meciul dintre Chelsea lui Hiddink şi Liverpoolul lui Benitez, din „sferturile” Ligii. Dacă nu l-aţi văzut, nu vă pot ierta. Cum nu m-a iertat pe mine Radu Cosaşu că n-am vă zut, acum ani buni, tot în Ligă, un Man - chester - Real fabulos, ca şi Chelsea - Liverpool de acum o săptămână. Spre deosebire de Mourinho, Hiddink şi Benitez împart pâinea şi spectacolul pe teren, nu în afara lui. (La spectacol au contribuit din plin gafele por tarilor. S-ar zice că, pentru a fi excepţional, un meci trebuie să aibă apărări catastrofale!) Cei doi antrenori sunt fericiţi când băieţii lor joacă superb, chiar şi dacă pierd. Ce să le fi spus junilor de la Liverpool care au fost pe punctul de a întoarce scorul, deşi îi aveau în faţă pe mult mai experimentaţii şi celebrii Lampard şi Drogba? Au primit aplauze furtunoase, deşi nu s-au calificat.
N-au cedat nici la 2-3 în retur, deşi acasă pierduseră cu 1-3, şi mai era doar un sfert de meci de jucat. La 4-3, când le mai trebuia un gol, au fost pe punctul să-l înscrie. Şi nu m-aş fi mirat dacă, la 4-4, ar fi dat două goluri în prelungiri. Pe chipul înmărmurit al lui Hiddink se putea citi perfect temerea că nu e exclus ca Chelsea să piardă calificarea, şi nu doar la 0-2, la pauză, ci la 3-2 în minutul 57 ori la 4-4 în minutul 88. Asta, da pâine pentru suporteri! Ăsta, da spectacol!