Mircea Cîrstea, rănit în Revoluţia din 1989 înainte de 22 decembrie, a primit, de curând, o înştiinţare cel puţin ciudată din partea Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Ministerului Public.
Hârtia nu era o farsă. Avea antet, semnătură şi ştampilă cât se poate de oficiale şi de autentice. Prin ea era înştiinţat că se dăduse o soluţie de clasare în cauză. În care cauză, însă? Mircea Cîrstea a plecat din România în 1991 şi s-a stabilit în Suedia. Şi nimeni, niciodată, nu l-a audiat, sau măcar informat, că ar fi implicat în vreo cauză privind Revoluţia.
Cu atât mai mult cu cât nu a beneficiat niciodată de nici un fel de avantaj de pe urma faptului că a fost rănit în timpul evenimentelor. Din păcate, ciudăţenia aceasta nu este singulară. Setea de adevăr a românilor pentru evenimentele din decembrie 1989 se pare că mai are de aşteptat până să se potolească. „Dosarul Revoluţiei”, acum, după 30 de ani este încă departe de a ne duce la adevăr.
Augustin Lazăr, terminare fără finalizare
Pe data de 8 aprilie 2019, Augustin Lazăr, procuror general al României la acea vreme, anunţa cu mândrie şi emoţie opinia publică de la noi şi din lumea civilizată: „Secţia Parchetelor Miltiare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înaintat instanţei de judecată rechizitoriul în cauza cunoscută generic sub numele de Dosarul Revoluţiei. Este un moment deosebit pentru justiţia militară şi pentru justiţia română în general, un moment care marchează îndeplinirea unei datorii profesionale, dar şi a unei datorii de onoare faţă de istorie şi faţă de patrie”.
Augustin Lazăr era la final de mandat. Dar tocmai ce începuse să-i placă mult în fruntea Parchetului General. Şi s-a socotit el că nu i-ar mai fi stricat deloc încă un mandat. Aşa că nu a uitat să se adauge şi pe sine în acest mesaj pentru istorie:
„Finalizarea acestei cauze de către procurorii militari reprezintă realizarea unuia dintre cele mai importante obiective din proiectul managerial pe care mi l-am asumat în urmă cu trei ani”. Numai că, aşa cum vom vedea, ambiţia domnului Lazăr a fost fără finalizare. Dosarul a fost, într-adevăr, trimis în judecată. Dar este departe de a se fi terminat. Graba lui Augustin Lazăr nu a fost deci decât nişte praf în ochii opiniei publice, pentru a mai câştiga un mandat.
Poliţişti rămaşi cu gura căscată
Fix la două zile după anunţul istoric al lui Augustin Lazăr, întrun birou din cadrul Secţiei 2 Poliţie Bucureşti, comisar Denisa Firu rămâne cu gura căscată în faţa unei situaţii cel puţin hilare. În ziua aceea fusese chemat pentru audieri revoluţionarul Anghel Bedros. Audieri în…Dosarul Revoluţiei. Bedros, băiat disciplinat, răspunde conştiincios la întrebările poliţistei. A spus tot. Cum a participat el la evenimentele din decembrie 1989.
Ce a făcut, ce a văzut. Tot. Inclusiv că este membru al Asociaţiei 21 Decembrie. La sfârşit, cere permisiunea să pună şi el o întrebare: „Doamnă comisar, pentru ce mă mai audiaţi acum, pentru că acum două zile s-a anunţat că dosarul a fost trimis în instanţă. Are şi termen, în septembrie”. Femeia a rămas cu gura căscată. Nu se uitase la televizor şi habar nu avea că Lazăr încercase să mai capete un mandat, suindu-se fără scurpule pe suferinţele unor oameni pe care ar fi trebuit măcar să-i respecte. A doua zi, același episod se repetă la Secţia 8 Poliţie Bucureşti. Mai exact, la trei zile după declaraţia lui Lazăr, este chemat Vasile Bene pentru audieri în Dosarul Revoluţiei, şi el participant la evenimentela din decembrie ’89. Spune şi el tot. De astă dată, cel care rămâne mască nu este o doamnă, ci un domn poliţist, al cărui nume revoluţionarul nu şi-l mai amineşte.
Din păcate, aceste două cazuri nu sunt singulare. Zeci de alţi participanţi la evenimentele din decembrie 1989 au fost chemaţi pentru audieri, în Bucureşti şi în ţară, în închisul şi trimisul în judecată dosar al Revoluţiei Române.
Autoritatea de lucru nejudecat
În jurisprudenţă, există un termen: „autoritatea de lucru judecat”. Pe înţeles, acesta se referă la faptul că o cauză, judecată deja de o instanţă şi în care s-a dat o decizie definitivă, nu se mai judecă din nou. Întotdeauna când vine vorba despre acel „lucru”, se ia de bun ce-a zis instanţa care l-a judecat. Acest principiu a stat la baza unei imense nedreptăţi, ca să nu-i spunem altfel, cuprinse în rechizitoriul dosarului Revoluţiei Române, trimis cu grăbire de Lazăr pe masa judecătorilor.
Este vorba despre cauzele care se referă la fapte petrecute până în 22 decembrie 1989. Acestea sunt considerate soluţionate, adică au valoare de lucru judecat, în cadrul proceselor care au avut loc până acum în legătură cu Revoluţia. Aşa se explică de ce Mircea Cîrstea a primit acea înştiinţare, cum că s-a dat clasare în cauza care-l priveşte, deşi nimeni, niciodată nu l-a audiat sau pomenit în vreun dosar. Mizeria este dublă aici. În primul rând că sunt scoşi din dosarul Revoluţiei Române tocmai oamenii cei mai curajoşi. Aceia care au avut tăria să lupte cu mâinile goale cu regimul comunist, care nu a ezitat să tragă în plin în oameni, când Ceauşescu şi camarila lui încă se aflau la conducerea statului şi comandau aparatul represiv. În al doilea rând.
Ce dă autoritate de lucru judecat? Nişte procese-mascaradă, care nu au nimic comun cu Justiţia? Între ele, cel mai flagrant este procesul lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu, despre care însuşi rechizitoriul, mândria lui Lazăr, spune: „Analiza declaraţiilor menţionate (n.r. ale celor implicaţi în organizarea şi desfăşurarea procesului) relevă că decizia privind judecarea fără respectarea drepturilor procesuale şi executarea cuplului prezidenţial Ceauşescu Nicolae şi Elena a fost luată în deplină cunoştinţă de cauză de forul decizional al CFSN, format din Iliescu Ion, Brucan Silviu, Voiculescu Voican Gelu şi gl. armată (r.) Militaru Nicolae, sarcina organizării procesului şi execuţiei fiind asumată de gl.lt. Stănculescu Victor”. Nici celelalte spectacole de sunet şi lumină desfăşurate cu inculpaţi de la Revoluţie nu au fost mai prejos.
De la „Lotul Timişoara”, „Grupul celor patru” şi până la procesul lui Nicu Ceauşescu de la Sibiu. Le-am văzut pe viu pe toate. Nu vreau să mă refer decât la un singur aspect, care cred că ar putea să le anuleze sentinţele, alea care dau valoare de lucru judecat. Toate aceste procese au fost transmise în direct la televizor. Inclusiv martorii care au fost audiaţi în cauze, au putut auzi „pe viu” ce spuneau ceilalţi martori şi-şi puteau ajusta uşor declaraţiile în funcţie de ce ştiau că aflaseră deja judecătorii.
Prostie sau premeditare pentru tergiversare
Citind rechizitoriul, s-a născut însă o altă întrebare la care Justiţia din România va trebui să răspundă. Una grea. Una crucială pentru aflarea adevărului despre acele zile măreţe şi tragice în acelaşi timp. În document sunt descrise o serie de fapte şi evenimente din care reiese clar că, şi înainte de 22 decembrie, dar mai ales după, au existat diversiuni.
Românii au fost supuşi unui plan diabolic, bine pus la punct şi executat perfect, care a dus la moartea atâtor oameni. Sunt stabilite inclusiv numele celor care au executat acest plan, sau cel puţin a o bună parte dintre ei. Rechizitoriul acesta nu va fi niciodată complet însă, până ce nu vom afla cui i-a folosit ca după 22 decembrie să moară în continuare români. În slujba cui au fost cei care au pus la cale şi aplicat uriaşa diversiune? Cui i-a folosit moartea sau rănirea atâtor oameni nevinovaţi?
Abia atunci când vom avea răspunsuri, vom putea spune că s-a făcut lumină. Că am aflat adevărul adevărat. Când vom şti nu doar cine, ci şi pentru ce, sau pentru cine, s-au făcut toate aceste crime.