Alegerile prezidențiale din noiembrie se apropie dar par să o facă urmând zicala funiei care se apropie de par. Peste 100.000 de morți din cauza pandemiei, 40 de milioane de șomeri din cauza recesiunii provocate de izolare, plus cele mai mari proteste de stradă de o jumătate de secol.
Peisajul american, urban și civic, a căzut din ramă. Covid-19 a fost tatăl vitreg care le-a luat americanilor din mână băutura preferată, fie ea și cu e-uri: nivelul de trai.
Astfel că revolta, datul la oase, au ajuns până sub ferestrele lui Donald Trump
În America, nivelul de trai al albilor diferă deseori de cel al negrilor. Asta nu înseamnă că albilor, denumiți zilele acestea drept „rasiști” de către insurecția pro afro-americană care vandalizează magazinele (mai precis, fură din ele), le-a căzut din cer nivelul de trai pe care-l au.
Poate sună romantic ( și mai mult ca sigur ciudat) pentru mulți activiști Black Lives Matter, dar nivelul ăsta de trai s-a câștigat cu trudă. În SUA nu pică bani din cer.
Zilele acestea pare riscant să fii alb. Casa, gazonul, mașina, cabana de vacanță, toate pentru care ai trudit zi lumină și te-ai înrobit la bănci, sunt de-a dreptul o sfidare pentru afro-americanii oropsiți de America cea „rasistă”. Un afront în obrazul celor cu glugă pe cap care sprijină blocurile sau prizează pe nas mingi de baschet.
Dar cum se face că o pleiadă de afro-americani au statut de staruri (actori, muzicieni, sportive, etc) sau au acces la cele mai înalte sfere ale puterii? În această țară „rasistă”, Barack Obama a ajuns președinte. Cum se face că pe aceștia nu i-au persecutat „suprematiștii” albi? Lor de ce nu le-au pus bețe în roate?
La ora asta, un inginer alb, de pildă, la General Motors, e plătit mai bine decât un inginer afro-american? Au interzis afro-americanii la Politehnică?
Născut în Harlem, Colin Powell a devenit general și a condus armata americană în timpul războiului din Golf. Și a fost răsplătit cu cele mai înalte distincții militare.
În Europa, starul Formulei 1, Lewis Hamilton, a denunțat și el „tăcerea” vedetelor din Marele Circ, un sport „dominat de albi”. Ce să vezi? Sub „dominație” albă, Hamilton a ajuns de șase ori campion mondial. Curată persecuție!
Ce-are a face plângerea lui George Floyd cu jaful din magazine? Sau o fi „schimbarea de mentalitate”, la care se referea Obama, vorbind despre protestatari?
Alții, precum avizata comentatoare Heather Mac Donald, citesc situația în altă cheie:
„Oportunitatea pentru „lucruri gratuite” este irezistibilă pentru un număr mare de oameni din întreaga țară atunci când sesizează o oportunitate în incapacitatea aplicării legii, chiar și atunci când este suplimentată de trupele Gărzii Naționale, de a-i prinde pe jefuitori. Furnizorii de bunuri de lux sunt acum vizați, de la magazinele Louis Vuitton la Apple fiind prădate de infractori care doresc aceleași lucruri pe care le văd la clasele bogate care se bucură de ele fără a se obosi să muncească sau să economisească pentru a le achiziționa prin mijloace legitime”.
Mobilizarea insurgenților Black Lives Matter împotriva polițiștilor care împușcă negri s-a născut în timpul mandatului lui Obama, care reprezenta pentru mulți încarnarea unei societăți americane „post-rasiale”.
Dar câți negri împușcă, de fapt, poliția americană? Statistic, împușcă mai mulți albi decât orice altă rasă.
Militanții Black Lives Matter afirmă că afro-americanii, în special clasele defavorizate și populare, fac obiectul unei injustiții țintite din partea polițiștilor americani.
Uitând că violențele poliției și ale statului carceral american ating fără părtinire pe toți reprezentanții acestor clase.
A fi negru înseamnă o culpă în ochii șerifului? O întrebare veche de când America. Nu-i loc aici de a desface firele ce duc la originea chestiunii rasiale din Statele Unite.
Polițiștii americani sunt orice mai puțin filosofi. Singura filosofie este cea legată de „law enforcement”. Se face cu arma în mână. Un mesaj violent, lăsat și încurajat ca atare. Care deseori induce sentimentul de impunitate.
Câți oare, înainte de Eric Garner și, acum, de George Floyd, au murit rostind: „nu pot să respir”?
Răspunsul poliției a fost, este și va fi mereu același: „Nu mă interesează, eu ți-am spus să stai, să nu te opui”.
Mie, adică uniformei, legii, statului înarmat, mașinăriei ce tine țara asta sus.
O atitudine a poliției care, critică unii, reprezintă o permanență și o matrice în istoria Statelor Unite: reprimarea oricărei tentative de a strica etosul „American Dream”.
De la „născut pentru a fi supus” la „nu te supune pentru a supraviețui” și „forțează integrarea ca să fii”, lupta pentru drepturile afro-americanilor a trecut prin diferite stadii și a căpătat diferite forme.
Dar, din iureșul luptei, unii au rămas revoluționari de profesie, precum cei de la Black Lives Matter.
De mirare, deci, cum de nu au la cunoștință de proverbul des invocat de un alt „revolutionar”, tov. Nicolae Ceaușescu: „Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”.