Dacă majoritatea aromânilor de la noi sunt așezați prin Dobrogea și Banat, există un „lup singuratic” care își promovează etnia și valorile ei, la poalele Carpaților, pe plaiuri muscelene. Un tip simpatic, tobă de carte și cu istorii fascinante
Când spui „machidon” primele cuvinte care-ți vin în cap sunt, indiferent de ordine: brânză, oaie, Gică Hagi, Simona Halep și Gigi Becali. Termenul înseamnă, însă, mult, mult mai mult. Etnia aromână este unul dintre cele mai compacte și conservatoare grupuri umane conlocuitoare pe actualul teritoriu al României. Numărul armânilor nu este cunoscut exact, că recensămintele n-au fost relevante în ceea ce-i privește. Mulți s-au declarat români. Posibil să fie zeci sau chiar sute de mii. În ultimele trei secole, numărul lor a variat, lucru normal, dat fiind că îndeletnicirile lor specifice au fost ale unei populații migrante. S-au stabilit, cu precădere, în Dobrogea sau Banat. Limba lor este considerată un dialect, un idiom al limbii române dar, în ciuda asemănării izbitoare, e greu de înțeles pentru români. Deși și-au păstrat tradițiile cu sfințenie, nu sunt constituiți ca o minoritate, deși, aparent, cam asta sunt. La Câmpulung Muscel, în județul Argeș, trăiește unicul descendent al unei familii de machidoni pripășite la noi, fix în mijlocul celui de-al II-lea Război Mondial. Îl cheamă Emil Hagi și, pe cheltuiala sa, a construit o căsuță armânească exact ca cele în care au locuit strămoșii săi, în Munții Pindului, din Macedonia istorică. Un fel de muzeu particular, fascinant prin bogăția exponatelor și, mai ales, prin istoria lor povestită cu har de machidonul singuratic.
FOTO: Domnul Emil Hagi, din Câmpulung Muscel, și-a construit o căsuță după modelul strămoșilor săi din Macedonia istorică
Hagi și limba română
Pe Emil Hagi, inginer hidrotehnist la bază, îl găsești cum intri în Câmpulung, dinspre Pitești, pe mâna dreaptă, vreo cinci case mai încolo după Muzeul Automobilului Românesc, entitate al cărei custode și proprietar tot el este. Tatăl său, Nicu Hagi, originar din localitatea armânească Veria, din Grecia, a fost trimis să se școlească în România pe banii comunității din satul natal. „Se întâmpla în 1943 și trebuia să ajungă la Iași, să ajungă învățător. Numai că profesorul de limba română Ghizari l-a sfătuit să nu se ducă acolo că era prea aproape linia frontului și să rămână la Câmpulung unde era mai bine pentru el că avea și astm. Așa a făcut și, în 1948, a absolvit «Școala Normală de Învățători Carol I»”, povestește, cu mândrie tizul lui Gică Hagi.
Dar de ce să facă școală tocmai în România? Emil Hagi râde: „În Grecia exista și este și acum o comunitate puternică aromână care avea și are școli cu predare în limba română. Acasă, copiii vorbeau românește și la școală învățau în românește!”.
Machidonii – precursorii curieratului rapid
Machidonul muscelean te bagă în mațele istoriei armânești: „Aromânii au venit în România, prin secolul XVII, datorită ocupațiilor lor: oieritul și cărvănăritul. Veneau cu iole, în transhumanță și transportau mărfuri din Macedonia istorică – adică o parte din Albania, nordul Greciei, sud-vestul Bulgariei și sud-estul Serbiei, actuala Republică Macedonia”. Explică, convingător, cum cărvănăritul a dispărut odată cu apariția căii ferate: „Machidonii aveau un fel de monopol pe transportul de mărfuri în Imperiul Otoman. Drumul lor începea de la Durres, din Albania către Istanbul și Țările Române și de acolo, mai departe, până la Moscova. Cărau, cu caravanele lor de catâri și cai, sare, mangal, cașcaval, corespondență și bani”. Conchide: „Erau un fel de DHL medieval!”.
Originea numelui Hagi și Ierusalimul
Puțini știu că aromânii sunt de mai multe feluri. Emil Hagi, om cu carte, explică, doct, sorgintea fiecărui grupuscul etnic: „Denumirile și le-au păstrat după locurile de baștină. Astfel, cei din Fârșari – Albania – sunt fârșeroți, cei din Gramostea sunt grămoșteni, cei din Ciupa sunt cipani și virieni ce ca mine, din Veria”. Afli că la noi cei mai numeroși sunt fârșeroții și grămoștenii: „În Dobrogea s-au stabilit cei mai mulți, dar și în Călărași, la Slobozia, în București sau prin părțile Banatului”.
Emil Hagi spune că nu există o legătură de sânge între familia sa și cea a „Regelui Hagi”, singura legătură fiind obținerea numelui de familie: „Strămoșii mei și ai lui au avut în familie măcar un membru care a fost în hagialâc, în pelerinaj, la Ierusalim. De unde și numele de Hagi! La români, celui care se întorcea de la Sfântul Mormânt, i se spunea hagiu și musulmanului care mergea la Mecca hoge”. Își amintește că numele străbunicului său care a fost în Țara Sfântă era Iani Cucutegu: „La întoarcere s-a adăugat și Hagi. Familia rămasă în Grecia se numește și astăzi Cucutegos”.
FOTO: Reporterul a încercat , pe spinarea sa, o „tâmbare”. Atârna tare greu!
Cum le-au făcut turcii parterul mic și etajul mare
„Casa armânească” de la Câmpulung este construită după un model arhitectural prezent în toate localitățile aromâne prezent în mai toate localitățile Macedoniei istorice. „Pentru că otomanii nu-i lăsau să construiască prea mult pe orizontală ei făceau amprenta casei mai mică, iar etajul unu și, eventual, doi, lărgite... Ca o pălărie cu mari!”, intră detalii inginerul. El spune că, în antiteză, bisericile ortodoxe machidonești aveau aprobarea turcilor să se dezvolte pe orizontală, de teamă ca turlele lor să nu fie mai înalte decât minaretele geamiilor. „Pentru mine a fost o uriașă surpriză când, la Moscopole, am intrat la o catedrală, din stradă, direct la etajul doi! Parterul, adică sala mare era un al doilea subsol!”.
Așa că, inginerul, după ce a studiat binișor a construit o căsuțămuzeu exact ca în locul de unde i se trage neamul. Are parterul din piatră și etajul, lățit corespunzător, cu 25% mai mare decât amprenta la sol, din lemn.
VIP-uri aromâne
Căsuța „muzeu” are la parter o singură încăpere și sus două camere. Pereții celor trei odăi sunt înțesați cu fotografii de epocă și picturi din lumea armânească, oviecte de gospădărie specifice celor două îndeletniciri principale: oieritul și cărvănitul, costume populare machidonești din toate teritoriile unde se găsesc aromâni și o consistentă bibliotecă de cărți în unica lor limbă. Despre care limbă, reputatul lingvist Matilda Caragiu Marioțeanu, sora marelui actor Toma Caragiu, a afirmat că este un dialect al limbii române.
Iar machidoni care au îmbogățit istoria, cultura românească și sportul național au fost și sunt destui. O simplă enumerare arată plusvaloarea pe care etnia armânească a adus-o României: Sfântul Andrei Șaguna, poetul Dimitrie Bolintineanu, actorii George Vraca, Ion Caramitru și Toma Caragiu, regizorul Toma Enache și marii noștri sportivi Simona Halep, Gică Hagi și Elisabeta Samara. Și chiar și Gigi Becali, măcar prin banii pe care îi bagă în echipa sa de fotbal.
„Cârlibania”, „cumbuloi”, „aida” și „pârpotzi” pentru zestre
Nu lipsește dintre exponate nici „cârlibania”, toiagul ciobanului machidon care se distinge printr-un cârlig cu care se apuca oaia de picioare ca să fie mulsă. Mai sunt expuse multe paftale pentru cingătorile femeilor, putine de brânză, niște „cumbuloi”, adică mătănii și instumentele muzicale tradiționale: „gaida” - cimpoiul, „clarina” – clarinetul și „tâmbana” – o tamburină, precum și armonica, strămoașa acordeonului. Pereții sunt împodobiți cu „chilini” – carpete tradiționale și „pârpotzi” – niște ciorapi din lână, foarte groși, obligatorii în zestrea fiecărei tinere machidoance. Iar pusă la loc de cinste este fotografia înrămată a lui Pitu Guli (foto), legendarul erou aromân, conducătorul revoluției anti-otomane de la Crușova, din 1903. Un fel de Tudor Vladimirescu al macedonenilor.
Șuba lui Emil Hagi și „flamburele” de nuntă armânească
Costumele populare armânești sunt, de departe, cele mai interesante exponate ale colecției lui Emil Hagi. „Am aici porturi tradiționale din toate regiunile unde este răspândită etnia, cu excepția Albaniei și Serbiei”, se laudă domnul Hagi în timp ce urcă pe el o șubă din lână de oaie și păr de capră, practic impermeabilă, numită „tâmbare”. De lângă el îl privește dintr-un tablou Ecaterina Murnu, mama pictorului Ari Murnu pictată de el. Pe șemineu și pe rafturile de lemn sunt împrăștiate: ibrice, ceainice, pahare și alte vase din cupru folosite de cărvănari în călătoriile lor continentale. Două samare de catâr, originale și originare din Republica Macedonia te plasează cu sute de ani în urmă. Câteva „flambure”, niște steaguri de nuntă, împodobesc și ele decorul: „În mod obligatoriu au o cruce pe ele, deși pe unele este doar soarele cu 12 raze, însemn al lui Alexandru Macedon. Crucea era cusută de naș în ziua nunții”, te inițiază Emil Hagi, care mai adaugă că „flamburele” erau fluturate și ca un semn pentru turci că este vorba de o nuntă și nu de o răzmeriță