Petre si Nuţu, doi ardeleni învăţaţi cu munca, au ales Germania pentru a nu şoma acasă. Au reparat şi lustruit maşinuţele din parcurile de distracţii şi au acceptat să facă ce refuzau cehii, bulgarii ungurii sau polonezii. Patronul neamţ plateste puţin, dar e corect. Dar cât de corect a fost Nuţu când a găsit un portofel plin cu euro?
Marea majoritate a muncitorilor străini care muncesc în parcurile de distracţii din Germania este formată din români, recrutaţi prin agenţii pentru plasarea forţei de muncă. Salariul lunar oferit de germani este cuprins între 500 şi 750 de euro, iar munca este istovitoare: şapte zile pe săptămână, programul începe la orele 06.00 - 07.00 şi se termină la miezul nopţii, în funcţie de afluenţa publicului. Cei din America de Nord se mai odihnesc, dar românii de la maşinuţele nemţeşti sunt roboţei programaţi pe non-stop. În schimb, germanii sunt foarte corecţi la acordarea salariilor. Când îi vezi de departe, parcă ar fi un deal cu valea de alături: Constantin Petre are aproape 2 metri înălţime - este un colos pe care patronul Johann Schongel jr. îl foloseşte ca să ridice proţapul greu de la autotrenul Mercedes. Celălalt, Nuţu Moldovan, este mic, agil, cu aspect de veveriţă furioasă - are 165 de centimetri, iar Schongel jr. îl foloseşte în spaţiile înguste: bunăoară, când patronul dă ordin de strângere a tavanului caruselului (în fapt, o plasă metalică, bună conducătoare a curentului electric, la care se conectează antenele maşinuţelor). Nuţu se vâră în interior, sub valul uriaş de sîrmă, cu mîinile şi picioarele larg desfăcute ("poziţie ginecologică", râde pe margine Petre) ca să ajute ochiurile metalice să se aşeze perfect. Amândoi sunt ardeleni, proveniţi din două comune de ţărani înstăriţi de lângă oraşele Bistriţa şi Năsăud. Petre - care a lucrat până şi în Luxemburg, la cules de struguri, are experienţa a zece ani de muncă peste hotare şi a adus deja acasă nişte saci buni de pâine amară din străinătate, dar atât de aşteptată de familie. Nuţu, în schimb, nu are decât vreo şapte luni de când a sosit în Germania: "S-a întâmplat că Sorin, care fusese înainte la domnul Schongel, n-a putut să mai vină în Germania, a avut pe cinevz bolnav în familie. Aşa că cei de la Agenţie m-or anunţat pe mine", îşi aminteşte el. "Nemţii muncesc, nu prea vorbesc" Nuţu a plătit comision la firma de intermediere din România şi a plecat urgent spre Germania. La autogara din Passau l-a aşteptat chiar Schongel jr. "Dintr-o eroare, ăia de la Agenţia românească i-au transmis patronului că o să-i vină unul înalt, blond, cu ochi albaştri", râde Nuţu. "Când m-a văzut Schengel, cum eram - mic şi negru, s-a cutremurat oleacă, dar n-a zis săracu' nimic! M-a îmbarcat şi am pornit spre casa lor, a clanului Schongel, că ei de generaţii întregi se ocupă numai cu asta, cu maşinuţe şi carusele. Pe drum nu i-am zis nimic şi nu m-a întrebat nimic: nemţii muncesc, nu prea vorbesc. Asta s-o ştii şi tu: neamţul vrea să te vadă muncind, geaba îi zici tot felul de glume şi vorbe". Bere şi ciocolată In primele săptămâni petrecute în Germania, năsăudeanul Nuţu Moldovan a trăit doar cu bere şi ciocolată: avea emoţii şi stomacul nu-i cerea nimic. Salariul din contractul în limba germană cu familia Schongel nu era mare- 700 de euro pe lună (şi plătibili la finalul de contract), la care se adăugau vreo 15 euro oferiţi săptămânal pentru "pâine şi salamuri" şi o masă de prânz gătită de nevasta lui Schongel jr. Ardeleanul dorea, însă, foarte mult să-şi păstreze serviciul atât de greu găsit. El ştia că muncitorii polonezi, slovaci, cehi, ruşi sau unguri aflaţi în Germania ocoleau un serviciu ca al său, dar în România erau liste întregi de aşteptare. Munca nu era uşoară. Se trezeau zilnic de la 06.00, el cu Petre, şi se apucau de curăţat, măturat, de lustruit maşinuţele. Pe la 09.00 apărea dinspre rulota lui italiană însuşi Schongel - blond, înalt şi zvelt, cu nişte ochelari imenşi. Din acel moment, românii trebuiau să facă tot timpul "ceva", să aibă "activitate", chiar atunci când nu era nimic de făcut. Pe la miezul nopţii se culcau, pentru ca a doua zi să reia, mereu şi mereu, acelaşi program infernal. Maşinuţe electrice second-hand de 1,5 milioane euro Tânărul Schongel lucra în industria maşinuţelor de distracţii de la 11 ani. Familia lui, originară din Cham, făcea parte din aristocraţia industriei de distracţii din Germania. În urmă cu câţiva ani, de ziua sa, Schongel Senior îi dăruise fiului un parc de maşinuţe în valoare de 1,5 milioane euro: 500.000 de euro costaseră maşinuţele franţuzeşti şi mai mult de un milion de euro valorase la achiziţionare ringul metalic propriu-zis - cumpărat la second-hand de la o firmă germană din Belgia. Era o minune a tehnicii, care se strângea şi se desfăcea ca o armonică sub presiunea unor cilindri hidraulici şi care, la final, era fixată simplu pe şasiul unui auto-tren şi transportată în următorul oraş unde se organiza un alt Volkfest ("sărbătoare populară"-n.n.). Schongel lucrase de mai mulţi ani cu români şi li se adresa mai mult în limba lor. "Peter, sus, Peter! Stângu, Peter!". Când se enerva, striga "Weg, Peter!" ("La o parte!"), "Langsam!" ("Încet!") sau "Heraus!" ("Afară!"). "Lucrezi cu românii, înveţi înjurături" "Prima oară, Schongel a învăţat înjurăturile, ca să înţeleagă el dacă-l înjură careva. Toţi nemţii care lucrează cu români fac aşa", explică Petre. Normal, munca pe care o făceau Petre şi Cătălin Nuţu era pentru trei oameni. Ca să nu mai angajeze încă un muncitor, Schongel Jr. lucra cot la cot cu românii, la montare-demontarea scenei cu maşinuţe electrice. În rest, în timpul spectacolului, patronul era casier şi vindea jetoanele frumos colorate, iar românii, la pauză, aşezau maşinuţele în marginea ringului. Refuzul elegant În ziua aia, la Schwarzach, a fost frumos. Cu o seară înainte, Nuţu şi Petre întârziaseră mai mult decât obişnuiau. Lângă vagonul unde locuiau ei încinseseră o petrecere umilă, cu fripturi de 7 euro, la mică distanţă de rulota familiei Schongel. Invitaţi fuseseră un român din Hodac (jud. Mureş), care sosise la Festul teuton cu o "Balerină" ce aparţinea unuia din clanul Schongel, şi cu un clujean, Marin, angajatul unui est-german ce învîrtea un carusel cu maşinuţe pentru copii. Îl invitaseră la masă şi pe patronul Schongel, dar acesta refuzase diplomatic, recomandându-le ca de obicei: "Nuţu, fără grosse (mare-n.n.) galagia". "Ăsta oricum nu ar fi gustat nimic de la noi. N-o să vezi un nemţ să mânce de la un român, le e teamă să nu le pui ceva în mâncare", spusese ritos clujeanul, care adăugase: "Nemţii îmi dau salar' doar 500 de euro, abea aştept să facă octombrie să plec, pe-atâta timp am eu contract, M-am săturat". Românii au băut vodcă rusească de 10 euro sticla şi bere neagră până a fost negru şi afară, şi în interiorul lor. Dimineaţa şi-au dorit varză murată, ca-n România. Willy, copil de trupă S-au urnit repede, ameţiţi: Moldovan si-a înghiţit repede cafeaua şi cei trei biscuiţi, Petre- nişte salam cu o juma' de franzelă. S-au pus apoi să lustruiască cele 25 de maşinuţe: le-au răsturnat, cu mare atenţie, ca pe nişte obiecte sacre- o cât de mică zgârietură i-ar fi putut trimite înapoi, în România. La 09.00 a apărut Schongel, în maioul lui alb, de toate zilele. A plecat preocupat pe undeva, spre Rathaus (primărie-n.n.). Românii au stat la palavre, dând din mâini cu cârpa: Nuţu vorbea, ca de obicei, de visul lui (dorea o baie pentru căsuţa din Năsăud), iar Petre şăguia pe problemele familiei rămasă în ţară: se măreau copiii, voiau mai mulţi bani. După ce au terminat de lustruit maşinuţele, au început să schimbe becurile de la plasa metalică şi să şteargă cele zece difuzoare. Pe la 11.00 a revenit Schongel, cu Willy. Nou-venitul Willy era unul dintre "copiii de trupă" ai familiei: fără părinţi şi familie, era sluga credincioasă a clanului şi era trimis acolo unde munca fizică era mai grea. Willy saluta nazist cu "Sieg heil!" şi bea cola capitalistă concomitent din două sticle: în general, nu-l băga nimeni în seamă. Prima zi de libertate Pentru români, însă, sosirea lui era un semn: dacă a venit Willy ca "întărire", devenea clar că se pregătea plecarea spre următorul Volkfest, cel de la Mengkofen, o comună înstărită aflată la cca 100 km de marele Munchen. Patronul Schongel le-a făcut semn că va deschide casieria şi că pot primi clienţi. Imediat, o armată de puşti blonzi a dat năvală spre Cassă. Rezemat de un parapet metalic ("brüstung"), Nuţu stă pe marginea ringului şi reflectează: vede cu ochii minţii tot ce va face în acea ziua din octombrie 2011, când el şi Petre vor termina contractul cu Casa Schongel. Va fi prima lor zi de libertate. Dimineaţa vor merge la casa familiei Schongel din Cham, iar bătrânul îi va aşeza la o masă şi le va înmâna plicurile cu bani. Banii pe toate cele 8 luni lucrate, bani pe care ei ceruseră patronilor să-i păstreze pe durata contractului. Apoi, ca să nu-i pună juniorul şi în ziua aia la şmotru, vor spune că autocarul de România va veni mai devreme cu 3-4 ore. Fără formalităţi, nemţii îşi vor lua rămas-bun de la ei şi vor rămâne la o scurtă discuţie: la urmă, Schongel bătrânul va decide dacă cei doi vor fi rechemaţi şi în anul următor la caruselul cu maşinuţe electrice, sau vor fi ceruţi din România alţi muncitori. La un pas de baia cea nouă La momentul deciziei, Nuţu şi Petre vor fi departe, rătăciţi prin magazinele de pe Hauptstrasse: Petre va bea, în sfârşit, după atîtea abţineri, o halbă de bere la un litru, la 6.5 euro, din care beau doar nemţii bogaţi pe la Festuri, iar el, Nuţu, va alerga la supermarkt, ca să îşi cumpere scule pentru un vis care îl obsedează chiar şi în această zi: baia cea nouă, baia lui de la căsuţa năsăudeană. Tocmai când manevrează maşinuţa nr. 7, cu steagul Franţei, ca să o scoată din ring, Nuţu vede ceva care-i sparge reveria în mii de bucăţi: lângă pedalier, în interiorul maşinuţei, se află un obiect negru, mat, de formă pătrată. Un portofel! Năsăudeanul priveşte rapid în jur: e pauză, câţiva copii obezi se împing spre placă, Schongel Jr e la Cassă, îşi mângîie căţelul chihuahua şi face "magii" cu cărţile de joc Bayerische, iar Petre împinge maşina nr. 23 spre margine. Prudent, Duţu deschide un colţ al portofelului: un teanc proaspăt de bancnote de 50 şi 100 euro explodează afară. Probabil, peticul ăla din piele neagră conţine salariul lui pe câţiva ani. Clientul care l-a pierdut trebuie să fi fost tare beat, odată ce pe banchetă sunt şi pete de urină. Dilema cea mare Cândva, părinţii, popa de la el din sat şi mai apoi, Schongel Jr. îl învăţaseră pe Nuţu să înapoieze toate obiectele găsite. E adevărat, dar el, Nuţu, nu are dreptul la viaţă? Cu banii ăştia şi-ar lua o baie ultramodernă, cu jacuzzi încorporat. Ar veni toate babele din sat, şi din jur, să se minuneze. Va avea curajul să bage portofelul în buzunar? Pare simplu: mâine îşi dă demisia şi pleacă unde dracu' vede cu ochii, bani are. E ora 12.30, deci în maximum şapte ore, Schongel va da semnalul să se îmbarce echipamentul şi maşinuţele. În patru ore, poate şi mai mult căci se simt deja obosiţi, vor reuşi să termine treaba (stivuirea plăcilor de metal pe autotren, coborîrea panourilor, piramidele de fixare, cricurile, cilindrii hidrauilici, palanul greu, copertinele, remorca de lemne, cuplajele toate), iar mâine dis-de-dimineaţă vor strînge rulota şefului şi vor cupla maşinile convoiului. Doamne, va fi o nebunie! Nuţu stă încă aplecat spre maşinuţă, într-o poziţie caraghioasă care-l ajută să ascundă total ce a găsit el înăuntru. Nuţu se ridică într-un târziu, cu o privire îmbătrânită: nu poate. O să-i dea lui Schongel protofelul, să-i caute proprietarul. El, Nuţu Moldovan din Năsăud, n-o să fie bogat niciodată.