A murit fostul colonel de Omoruri Costică Ionescu. COVID.
Paradoxal, omul ale cărui anchete au făcut să se umple sute de pagini de ziare cu cuvinte nu a mai avut vlagă pentru o poveste și la propria-i moarte. COVID, atât și moartea lui a făcut timidă loc pentru alte știri.
Costică Ionescu, Nea Costică, cum a devenit când locul tinereții i-a fost luat de plete lungi și albe, prinse-n coadă cu un elastic, venea dintr-o vreme acum apusă. Am apucat să o cunosc, pentru că nici eu nu prea mai sunt în vremea mea și am prins perioada de început a presei din România, când foamea de orice informație a publicului trimitea ziariștii în cele mai ciudate locuri, inclusiv lumea anchetelor de Omoruri.
Puține erau pe atunci barierele puse în calea jurnaliștilor, mai ales a celor de eveniment, așa că pătrundeam chiar peste tot, de la locul crimei la ușa camerelor de audiere, de la casa ucigașului până la pomana de sufletul victimei.
Cu tolba plină de informații, la redacție, fiecare țesea o poveste pe cât îl duceau mintea, înțelegerea și condeiul.
Dar Omorurile, regina faptului divers, îndeamnă la povești cât mai ample, cât mai pline de amănunte, care au rolul de a te introduce în atmosferă. Tot mai multe. Doar cu un comunicat de presă și un vecin care spune că ”Era un om bun, nu mă așteptam să facă așa ceva!” nu scoteai un cearceaf de Evenimentul Zilei sau Național!
Cam atunci, prin 1992-1993, l-am cunoscut pe el, pe Costică. Apoi pe toți polițiștii din extraordinara echipă care avea să ridice, pentru mai bine de un deceniu și jumătate, numele de Serviciu Omoruri la rang de legendă pentru public.
Costică făcea parte din puținii oameni pe care i-am cunoscut cărora mortul, lucrurile le vorbeau, la propriu. Știau să scoată din fiecare rană, din fiecare obiect uitat la locul faptei un fragment din poveste și apoi aveau intuiția, flerul să îl așeze exact în locul în care completa cercetarea.
Nea Costică, probabil impresionat de pasiunea cu care căutam tot mai multe amănunte despre fiecare caz și de a scoate o poveste cât mai rotundă din fiecare dramă, a avut răbdarea să mă învețe să citesc o mulțime de urme. O școală pe care nu o poți avea decât pe teren, imposibil de asimilat și înțeles dacă te rezumi la așteptat un comunicat în fața unei instituții. O școală inutilă, astăzi, pentru un ziarist, când barierele informării sunt mai dure decât le-am avut noi vreodată.
De exemplu, să știi că ”prima lovitură a fost asta, la tâmplă”, pentru că e singura fermă, cu margini perfect conturate. ”E un jaf simulat”, afirmă cititorul de urme când intră prima oară la locul faptei, doar pentru că a văzut că sertarele sunt golite, dar lucrurile din ele stau grămadă dedesubt, nerăscolite.
Polițistul modern are mult mai mult sprijin tehnic decât aveau cei de atunci, o amprentă te trimite în servere din întreaga lume, dar meseria de cititor de urme cred că ar trebui să fie veșnic în organigrama unei structuri de anchetă.
Așa cum veșnică e și recunoștința mea pentru profesori de genul lui Nea Costică Ionescu, oameni datorită cărora pot să ascult prima relatare de la un loc al faptei, cum ar fi cazul femeii incendiate la Giurgiu într-o valiză, și să afirm sigur pe mine: ”E o crimă de anturaj!” Pentru că morții vorbesc, trebuie doar să înțelegi ce îți spun.