Dacă mai aveți nevoie de o dovadă a importanței muzicii pentru un film, mergeți la ”American Sniper” și aveți răbdare pînă la final, cînd puteți auzi trompeta rece cîntînd o muzică funebră. Este o temă muzicală care se lipește de tine și te urmărește zile în șir. Trompeta aceea, care meditează demn și dureros la moartea unui soldat glorios, face filmul incomparabil mai bun, mai puternic, mai limpede.
Scriu acest articol nu atît ca să scap de ceea ce specialiștii numesc ”earworm” (o frază muzicală care pur și simplu se lipește de creier și revine în memorie continuu, fără scăpare, o lungă perioadă de timp – fenomen care afectează, conform studiilor, practic pe toți oamenii), ci ca să mulțumesc compozitorului pentru asta. În general, ne irităm cînd se lipește de noi o muzică anume și nu ne mai dă pace. Cu atît mai mult cu cît muzica poate fi complet imbecilă, agățată de creier cine știe cum, ca un scaiete luat de prin bălăriile sonore prin care trecem cotidian, ba de la radio într-un taxi sau de la un restaurant unde cîntă coveruri o formație mediocră. E ca și cum s-a lipit o gumă de mestecat de pe stradă de talpa pantofului. În cazul ultimei melodii din ”American sniper”, nu e vorba despre ceva ce mă jenează, ci despre ceva ce mă farmecă. Nu sînt enervat de repetarea la nesfîrșit a acestei muzici în creierul meu, ca și cum ea are acolo autonomie deplină, ci sînt vrăjit de ea. Și nu e de mirare că mi se întîmplă asta, pentru că cel care a compus muzica este un vrăjitor. Și fără vrăjitori ca el, filmul ca artă nu ar mai fi magia care este. Îl cheamă Ennio Morricone. Melodia care mă însoțește de cînd am văzut finalul ”Lunetistului american” se cheamă ”The funeral” și a fost scrisă de Ennio Morricone în 1965, pentru filmul ”The return of Ringo”. Așa sînt cele mai bune lucrări ale lui – te extaziază, te transportă, ridică filmul și îl face inubliabil pentru cel care l-a văzut o dată.
De regulă, compozitorul intră în echipa de realizare a unui film printre ultimii. I se arată scenariul, i se spune conceptul, i se descrie atmosfera. Nu de puține ori este adus chiar după ce filmările sînt terminate și vede pur și simplu prima versiune de montaj. Cu toate detaliile filmului în minte, compozitorul începe să scrie muzica. Dar cu Morricone lucrurile au stat invers. Cînd lucra cu Sergio Leone, de foarte multe ori regizorul trecea pe la compozitor să-i audă noile compoziții și abia atunci începea să-și imagineze, vizual, filmul. Și toată lumea admite că filmele lui Sergio Leone, de la westernurile spaghetti la ”A fost odată în America”, nu ar fi fost ce sînt fără muzica lui Ennio Morricone. Și totuși, modest, compozitorul obișnuiește să le spună elevilor săi că ”un film prost nu poate fi salvat nici măcar de cea mai bună muzică”. Cu muzica lui Morricone pe mînă, mulți regizori nu au știut ce să facă. Unii i-au comandat muzica, au ascultat-o și au decis să nu o folosească. Filmul a ieșit mediocru, Morricone a înregistrat muzica refuzată pe disc și a avut un mare succes.
Adevărul este că regizorii vor ca muzica să susțină emoțional filmul, dar să nu fie imediat detectată. Cu ceea ce compune Morricone e cam greu. Muzica lui duce filmul de mînă spre inima spectatorului și-l așează acolo. N-ai cum să nu o sesizezi imediat. Inspirația liniilor melodice, orchestrația adesea excentrică (folosește inclusiv sunetul de conservă goală, fluieratul, muzicuța și mașina de scris) și simplitatea cuceritoare fac din muzica lui o operă de artă în sine. De altfel, de ani mulți Ennio Morricone străbate lumea în lung și-n lat și dirijează orchestre de peste tot în concerte care cuprind exclusiv muzica scrisă de el pentru filme. În 2007, a făcut o vară întreagă un asemenea turneu prin Europa chiar cu orchestra Scalei din Milano, notorie pentru cît e de capricioasă.
Pentru lumea filmului mare, o lume al cărei Olimp era, deunăzi, plin de zei, iar acum e tot mai pustiu, Morricone, la 87 de ani, este un adevărat zeu. Locuiește în Italia și, dacă vreun mare grangur de la Hollywood are nevoie de el, traversează oceanul. Vine muntele la Mahomed.