De-a dreptul încântătoare evoluţia Germaniei! Marşul băieţilor lui Jogi Low a fost cel mai frumos omagiu adus fotbalului în primul week end al turneului final din Africa de Sud.
Sigur că golurile multe iau ochii publicului avid de spectacol, dar straşnicul galop al naţionalei germane n-ar fi fost posibil fără salahoria celui care suplineşte de minune absenţa liderului Ballack: e cel alintat „Schweini”, băiatul rău de mai deunăzi care se pune acum în slujba colectivului.
În jurul lui Schweinsteiger s-a construit această echipă seducătoare, iar seriozitatea lui contrabalansează micile secvenţe actoriceşti, „îngălbenite” de arbitru, ale simulanţilor Ozil şi Cacau. Ploaia de goluri a naţionalei care-şi face treaba cu precizie tipică are şi o explicaţie devenită banală în acest ev al globalizării - duminică seara am văzut nu doar o reprezentativă germană, ci o veritabilă selecţionată mondială.
Tatăl lui Sami Khedira e tunisian, mama lui Mario Gomez e spaniolă, Mesut Ozil e turc din Gelsenkirchen, Lukas Podolski şi Miroslav Klose sunt leşi la origine, Marko Marin se trage din sârbi bosniaci, iar Cacau s-a născut în Brazilia sub numele de Claudemir Jeronimo Barreto, ca să dăm doar exemple dintre cei care au fost utilizaţi în meciul contra australienilor.
În reprezentativa lui Low e un aşa amalgam etnic încât seamănă cu portretul fotbalistului modern, schiţat de revista satirică americană „The Onion”: un jucător care evoluează în Spania după ce a trecut prin Italia, are părinţi brazilieni, trăieşte în Elveţia şi reprezintă Australia. E clar că se va ajunge la nişte naţionale ale naturalizaţilor, în care să nu fie niciun indigen.
O singură spaimă avem legată de globalizarea din fotbal: să nu devină o modă şi în afara Africii de Sud aceste nenorocite de vuvuzele! Bun, am înţeles, specific local, simbol cultural etc., dar din cauza acestui cor bâzâitor, la Campionatul Mondial din Africa de Sud, fotbalul nu mai e fotbal.
Domnii de la FIFA care nu interzic utilizarea acestor goarne sinistre, ce poluează fonic emiţând 127 de decibeli, ori au uitat, ori nu vor să ştie ce expresivitate poate avea pe stadion o clipă de tăcere provocată de un dribling devastator sau de o ratare monumentală. Dacă până şi Lance Armstrong e deranjat de vuvuzele, înseamnă că nu e chiar mult zgomot pentru nimic!