Personalitatea soției Regelui Ferdinand a fost marginalizată de istorici, în timpul regimului comunist
Înainte de 1990, personalitatea Reginei Maria a fost marginalizată, deși istoricii profesioniști din perioada comunistă cunoșteau rolul ei decisiv în apariția României Mari.
De regulă, se menționa aluziv influența ei asupra orientării politicii românești spre Antantă și asupra Regelui Ferdinand, o fire timidă. În al doilea rând, imaginea ei ca femeie cu amanți, deși era regină, a fost proiectată prin selectarea unor pasaje anecdotice din Memoriile lui Constantin Argetoianu în revista „Magazin istoric”, apoi și în alte publicații („Scandalul Coțofenești”, „Barbu Știrbey, primministru”), din motive care țineau probabil de programul ideologic al Secției de propagandă a CC al PCR.
Două ipoteze
Din rezultatele cercetării mai multor istorici se conturează o intervenție episodică înscrisă temei generale antimonarhice a propagandei comuniste, prin care se făcea apel la interesul cititorilor pentru povestea mondenă și care a avut ca motivație, mai degrabă, creșterea popularității revistei. Dar tot cercetarea istorică din ultimii 20 de ani a emis și două ipoteze credibile privind cauzele comportamentului Principesei/Reginei Maria, cauze de natură personală, care se despart în două consecințe total opuse prin importanța lor istorică.
Ambele pornesc de la personalitatea ei și implică diferența între viața publică și viața personală, între realitatea istorică și mitul sexual.
Prima ipoteză este că, prin natura rangului ei regal superior și în raport cu decizia Marilor Case Regale de a fi căsătorită cu moștenitorul unui mic regat din sud-estul Europei, Regina Maria și-a dorit un regat mare, puternic și influent care să devină un partener al Marii Britanii, ceea ce a făcut- o să lupte, să pledeze și să acorde importanță aspectului teritorial pentru România Mare.
SUA și Marea Britanie o considerau adevărata conducătoare a statului român
Regina Maria a avut un rol esențial în convingerea liderilor Marilor Puteri să decidă în favoarea României Mari. Despre ea, Constantin Argetoianu a scris că este „una din cele mai mari fi guri ale Istoriei noastre naționale”
FOTO: Regina Maria și nepotul său, Mihai I de Hohenzolern
În acest scop personal, ea s-a aliat cu Ion I.C.Brătianu, dovedind un instinct politic excepțional, o credință netulburată în victoria Marii Britanii (ea îi va declara contelui Otto Czernin, reprezentantul Austro- Ungariei la București, spre sfârșitul anului 1915: „Împărtășesc marele vis al României și cred în zicătoarea că: a Angliei e întotdeauna ultima bătălie”1)) și o tenacitate irezistibilă în presiunile ei asupra liderilor Marilor Puteri pentru recunoașterea României Mari.
În susținerea ipotezei existenței unui proiect de mare regat al Reginei Maria vin numeroase documente diplomatice și acte de corespondență - i se spunea „ministru al încrederii naționale”-, precum și precizări lipsite de echivoc ale aceluiași Constantin Argetoianu.
Tandem politic cu Ion I.C. Brătianu
În primăvara anului 1918, în Moldova se desfăşoară patru Consilii de Coroană sub conducerea Regelui Ferdinand. Deciziile lor vor fi puternic in fluențate de cuplul Regina Maria – Ion I.C. Brătianu, a căror activitate diplomatică și propagandistică se desfășura cu intensitate în țările Antantei. Din semnalele şi răspunsurile Marii Britanii şi Statelor Unite se desprinde ideea subtilă că guvernele acestor puteri o considerau pe Regina Maria ca adevărata conducătoare a statului român și singura capabilă de sacrificiu.
FOTO: Regina Maria
Totodată, Londra și Washington au insistat ca un eventual armistițiu semnat în numele Regelui sau o pace separată să nu fie ratificate de Parlament și nici sancționate de Rege. Constantin Argetoianu nu lasă loc de interpretări asupra originii deciziilor: „Mulţumită ei, aproape numai mulţumită ei – faptul nu s-a subliniat destul – Regele Ferdinand a refuzat lui Marghiloman şi amânat ratificarea păcii de la Bucureşti, pe care nemţii o cereau cu o insistenţă ameninţătoare. Dacă Regele n-ar fi rămas decât sub influenţa lui Ştirbey şi a lui Brătianu (a lui Ştirbey, singura directă, era foarte şovăitoare şi în această privinţă, o afirm încă o dată) – e mai mult decât probabil că ar fi cedat pretenţiilor guvernului său. Numai Regina l-a împiedicat să cadă în ispită şi s-a aşezat astfel pentru a doua oară (întâia dată, cu prilejul intrării noastre în război) ca ctitoriţă a României întregite şi ca una din cele mai mari figuri ale Istoriei noastre naţionale – nu o putem spune îndeajuns”2).
Cu toate că I.G. Duca rămâne rezervat asupra rolului jucat de Regina Maria în convingerea liderilor Marilor Puteri să decidă în favoarea României Mari, există alte mărturii contemporane care îl contrazic.
„Vizita Reginei Maria la Paris a avut un rol extrem de important în proiectarea unei imagini a României mari ca aliat sigur al Franței și Marii Britanii.”
Astfel, Nicolae Titulescu va organiza și sprijini vizita Reginei Maria la Paris, care a avut un rol extrem de important în proiectarea unei imagini a României Mari ca aliat sigur al Franței și Marii Britanii. Primul moment decisiv a fost modificarea radicală a poziției guvernului englez din decembrie 1918 prin recunoaștrea calității de aliat a României, împotriva voinței celorlalte Mari Puteri, fapt datorat influenței Reginei Maria asupra Regelui Angliei, a cărui soție trebuia să fie, dacă nu era căsătorită cu Prințul Ferdinand în România.
FOTO: Regina Maria
Întâlnirile sale – furtunoasă cu Georges Clemenceau și „seducătoare” cu președintele Woodrow Wilson – întâlniri în care au fost atinse și subiecte economice (petrolul), au determinat fără îndoială decizia finală. Prin urmare, punerea în discuție cu partenerii deciziei de către Maria a rangului ei regal, la care, după cum observăm din primele ei însemnări autobiografice, ținea foarte mult și care a fost subiect de confruntare cu Carol I în primii ani, a contat. Românii au simțit imediat valoarea contribuției Reginei, iar în privința pro iecției publice despre soluția monarhică – din păcate, prea rigidă constituțional - tot Argetoianu ne-a lăsat cele mai interesante mărturii: „Sub domnia Regelui Ferdinand, faţă de totala lui lipsă de voinţă, de influenţa nefastă a lui Ştirbey şi de înstăpânirea lui Brătianu asupra Coroanei, mulţi au socotit că ţara ar fi fost mai bine guvernată dacă Regina Maria ar fi fost în fruntea ei. Şi Regina Maria ar fi dorit mult să joace rolul unei regine Victoria, mai ales de când România devenise Mare”.
A doua ipoteză, ceva mai greu de demonstrat, pentru că atinge probleme medicale delicate, pornește de la evoluția însemnărilor personale despre starea ei de sănătate. Așa cum am arătat în lucrarea „Istoria loviturilor de stat în România”, aleasă spre a fi viitoarea regină a României la vârsta de 17 ani, Maria Alexandra Victoria provenea dintrun mediu anglo-saxon foarte diferit și de atmosfera publică balcanică, și de austeritatea Casei Regale prusace.
Izolată de Carol I
Căsătorită cu Prinţul moştenitor Ferdinand în decembrie 1891, Maria a fost nevoită să ducă o permanentă luptă cu Regele Carol, care o izola total la Peleş şi îi interzicea orice contact cu personalităţi politice sau culturale româneşti.
În anii de izolare a suferit cumplit din cauza convingerii că a fost atrasă într-o „capcană”, că i s-a atribuit doar „misiunea” de a naşte un moştenitor pentru Tronul lui Carol I, că îşi va distruge tinereţea şi frumuseţea într-un castel rece, spionată de servitoare şi de guvernante.
FOTO: Regina Maria și Regele Ferdinand, soțul său
Este cauza principală a dorinței de evadare sexuală; se pare că mai întâi cu un ofițer din garda de la Peleș, apoi cu Barbu Știrbey. Dar au fost mai multe cauze, între care și cele de context psihologic, provenite din prejudecăți existente la Curtea Regală a Marii Britanii (bărbații popoarelor latine sunt „fierbinți”; îndemnul Reginei Victoria de a se impune și de „a-și trăi viața”; ideea că lumea orientală sau francofonă este mai „libertină”), precum și din
Protestul Reginei
Două pasaje din protestul ei făcut prim-ministrului Dimitrie A. Sturdza în anul 1897 sunt esențiale: „Aţi fost mândri să importaţi o prinţesă de neam mare, v-a plăcut să aveţi o prinţesă moştenitoare frumoasă, v-aţi bucurat că eram sănătoasă şi că nenumăratele mele rude stau pe cele mai de seamă tronuri ale Europei. Dar prea puţin v-a păsat de fiinţa mea sufletească, de idealurile, de nădejdile mele, de marea şi neştirbita încredere ce aveam în voi toţi, de fata sfioasă venită din depărtări, aducânduvă darul tinereţii şi al bunăvoinţei ei. (…) Vă spun dinainte că în acest ceas sunt gata să smulg totul din temelii, nu-mi pasă de zgomotul ce se va face, de vâlva ce se va isca; vei putea lămuri dezertarea mea cum vrei vrea, numi mai pasă de nimic, totul s-a sfârșit între noi. Nu mai am decât o singură dorință covârșitoare: aceea de a fi liberă, liberă, liberă!, de a putea să-mi întind brațele spre cer și de a scoate un strigăt de triumfală dezrobire”3).
În numai câţiva ani de zile, după ce i-a născut pe Carol (1893), Elisabeta (1894) şi Marioara (1899), Principesa Maria se va arăta îngrijorată de „boala misterioasă” care lovea rudele sale. Mai întâi a venit un semnal de la Țarina Rusiei, apoi unele zvonuri din Casa Regală britanică. Maria era îngrijorată, și pe bună dreptate, de starea de sănătate a fiului Carol, diagnosticat încă de adolescent cu „nevroză”.
Se bănuia o dereglare genetică provenită din încrucișările seculare ale familiilor regale europene. Într-o convorbire cu Alexandru Averescu, medicul Mamulea al Casei Regale îi va declara: „Ca medic, i-aş da diagnosticul de nevroză. Nu uitaţi că în venele sale pulsează sânge nemţesc, portughez, franţuzesc, englezesc şi rusesc. Un astfel de amestec nu poate fi judecat după măsurile obişnuite. Între noi fie vorba, acelaşi lucru este valabil şi pentru părinţii lui, care sunt amândoi nevrotici” 4). „Nevroza” era de fapt un efect secundar, dar medicul nu dorea să se atingă de boala milenară a regilor europeni, declanşată în secolul IX la Roma, odată cu încrucişările degenerante ale familiei Colonna, în capul căreia s-a aflat timp de câteva decenii celebra curtezană Marosia, şi continuate apoi prin regulile stricte ale Bisericii asupra căsătoriei capetelor încoronate.
Boala de sânge care va duce la moartea prematură și a Mariei și a lui Carol II avea o întreagă „istorie” vest-europeană plină de speculații și de ipoteze medicale, care se aplicau dramatic intersecției dintre linia Ferdinand și linia Maria. Carol I se mândrea cu ascendenţa sa din vechea familie Colonna5). La sfârşitul secolului al IX-lea, pe fondul naşterii naţionalismului medieval roman şi al inaugurării controlului papalităţii de către familia senatorului Theofilact, soţia şi fiicele acestuia iniţiază un sistem al prostituţiei de lux (cu banii obținuți ridicau biserici), în care vor fi implicate şi descendentele acestora, precum şi o tentativă de încrucişare interfamilială cu scopul de a crea o nouă rasă, de stăpâni.
Marosia di Colonna a reușit în cele din urmă să aducă în Scaunul Papal pe fiul său Ioan XII, la vârsta de 12 ani. Cardinalul Baronius îl considera „un avorton”, copilul având grave deficienţe mintale, fizice, dar mai ales morale6). Tot conform marelui teolog, sămânţa acestei cosanguinităţi s-a transmis în marile Case Regale europene, iar cercetătorii moderni germani au identificato ca activă până în secolul al XIX-lea 7).
La circulația acestei informații, pe care unii istorici catolici o consideră legendară, au contribuit o serie de cronici contemporane, preocupate să suprapună imaginea desfrâului din familia domnitoare Colonna, imaginii Romei medievale.
Astfel, de fiecare dată când au apărut prin secole simptome de degenerescenţă la unele Case Regale europene, amănuntele originii acestei anomalii patologice au circulat din nou, reactualizând informaţia până la stabilitate.
Hemofilie
Regina Maria semnalează consecinţele acestei afecţiuni genetice în amintirile sale: „Când a fost vorba de o căsătorie între fiul meu Carol și Olga, fiica mai mare a Țarului, eu am fost împotriva acestei idei din pricina misterioasei hemofilii pe care o transmit copiilor lor – femeile din unele familii. Ştiam că biata Alix trecuse moştenitorului ei această boală şi nu îndrăzneam să privesc în faţă o asemenea primejdie pentru familia noastră”8). Țareviciul Aleksei (Alexis) Nicolaevici, suferea de aceeaşi gravă afecţiune a sângelui: „Boala tragică a fiului lor (hemofilia) şi dependenţa crescândă a împărătesei de Grigori Rasputin, «sfântul» călugăr ale cărui puteri miraculoase de vindecare îl salvaseră pe Alexis deja de la multe suferinţe, îşi puneau tot mai mult amprenta asupra relaţiei lor afective”9).
În ziua de 18 iulie 1938, Carol va descrie în jurnalul său moartea Reginei Maria: „Dimineaţă mi se telefonează că în decursul nopţii a avut din nou o puternică (h)emoragie. În total, în aceste două zile a pierdut peste 2 ½ litri sânge (...) De fapt, s-a sfârşit din lipsa de sânge, inima devenise o pompă care nu mai avea ce pompa”10). Sora reginei Maria, marea ducesă Kiril, a murit tot dintr-o puternică hemoragie. Strămoşul ei, Regele George III, suferise de porphyrie, o dereglare genetică care afecta sistemul nervos şi pe cel circulator, fiind tratat de „nebunie” între anii 1811 şi 1820. Efectul acestei maladii asupra lui Carol II a fost priapismul. Conștientizarea timpului scurt de viață la o femeie frumoasă, înzestrată și cu o personalitate puternică, este un argument asupra deciziei de „a-și trăi viața”.
Legătura cu Prințul Stirbey
Legăturile ei adevărate, cu Prințul Știrbey și cu ofițerul canadian Boyle, nu au depășit niciodată viața privată a Reginei noastre. Ea nu poate fi condamnată, pentru că marea, adevărata ei iubire a fost România. În biografia acestei femei remarcabile se află şi trecerea la Ortodoxie (la 26 martie 1926, de Bunavestire); într-o ceremonie desfăşurată la palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de Patriarhul Miron Cristea şi a fost primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române. În clipa morţii Reginei, Patriarhul Miron Cristea va rosti o scurtă rugăciune, îi va închide ochii și va rosti cuvintele memorabile: „În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit viața intens”.
Note de subsol
1) Maria, Regina României, Povestea vieții mele, Ed. Eminescu, București, 1991, p. 19
. 2) Constantin Argetoianu, Memorii, Vol.V, Ed. Machiavelli, București, p. 157.
3) Maria, Regina României, op. cit., vol. 2, pp. 185-187.
4) Joachim von Kürenberg, Carol al IIlea și Doamna Lupescu, Ed. Științifică, București 2000, p. 96.
5) Mihail Polihroniade și Alexandru- Christian Tell, Domnia lui Carol I, Ed. Vremea, București 1937, p. 26.
6) Maurice de la Chatre, Histoire des Papes, Paris 1898, p. 290.
7) Vezi Maurice de la Chatre, Histoire des Papes, Paris 1898, pp. 231-270; P. Brezzi, Roma e l’impero medioevale, Roma 1947, pp. 97-113; Fedor Schneider, Rom und Romgedanke im Mittelalter, Drei Masken Verlag, München 1926, pp. 182-186; Harald Zimmermann, Parteiungen und Papstwahlen în Otto der Grosse, Wissenschaftliche Buchgesellschaft V., Darmstadt 1976, p. 325; Josef Benzinger, Invectiva in Romam, Matthiesen Verlag, Lübeck și Hamburg, 1968.
8) Maria, Regina României, op.cit.,p. 377.
9) William Clarke, Averea pierdută a țarilor, Ed. VIVALDI, București 1997, p. 31.
10) Carol al II-lea, Însemnări zilnice, Vol.I, Ed. Scripta, București, pp. 204- 205.