Liderii principalelor patru puteri economice din UE, întruniţi în weekend, nu au reuşit să calmeze temerile şi să oprească hemoragia de la bursele europene.
Mesajul lor s-a dorit a fi unul de unitate, dar rezultatele sunt modeste. Ideea unui fond de intervenţie european de 300 miliarde euro a căzut, mai ales datorită opoziţiei Germaniei. Dna Merkel, preocupată de alegerile federale de anul viitor, s-a opus emiterii unui "cec în alb" către băncile intrate în dificultate. Cei patru s-au angajat să acţioneze coordonat, dar se pare că fiecare trebuie să-şi rezolve singur problemele din ogradă.
Câteva intervenţii recente la nivel naţional sau transfrontalier au funcţionat, dar nu peste tot cu brio. Tentativa de a salva o bancă belgiano-olandeză s-a soldat cu dezmembrarea ei. Salvarea unei mari instituţii bancare din Germania care credita, între altele, guverne de landuri va costa mai mult decât se credea iniţial.
Coordonarea nu a funcţionat lin nici după mini-summit. Deşi a criticat decizia guvernului de la Dublin de a garanta toate depunerile făcute de persoane fizice la bănci irlandeze, executivul de la Berlin promite acelaşi lucru. La fel cele de la Atena, Copenhaga şi Viena. Aceasta în condiţiile în care se putea aştepta o directivă a Comisiei Europene care să stabilească un plafon rezonabil, comun statelor membre.
Întrebarea care se pune este ce se va întâmpla dacă o ţară membră este confruntată cu prăbuşirea unei bănci mari. Sau a unei bănci cu activitate în mai multe ţări, deci cu potenţial de a destabiliza sistemul bancar al acestora. Va avea mijloacele să rezolve singură problema? Şi cum va compensa depunătorii în caz de acutizare a crizei fără a îndatora statul dincolo de limitele suportabile?
Desigur, dacă s-ar fi ajuns la instituirea unui fond comun, aşa cum speră încă pieţele, s-ar fi pus problema cine să-l administreze. Cine ar fi decis care instituţie bancară să fie ajutată şi după ce criterii? În America, unde există un guvern federal, lucrurile sunt mai simple din acest punct de vedere. În Europa, avem integrare economică, iar în cazul a 15 state din UE avem şi integrare monetară (inclusiv monedă unică), dar nu avem o integrare politică, care să permită reglementarea activităţii bancare la nivel european. Iar Banca Centrală Europeană, deşi schiţează în linii mari politica monetară a celor 15 state, nu a fost învestită cu atribuţii de monitorizare paralelă a instituţiilor financiare particulare, lucru de care se ocupă băncile centrale.
Abordarea fragmentată a dificultăţilor riscă să submineze, pe termen lung, uniunea economică şi monetară. Invocând caracterul excepţional al crizei, dnii Sarkozy şi Berlusconi, alături de dna Merkel şi dl Brown (mai puţin entuziaşti), solicită relaxarea criteriilor care limitează deficitul bugetar la 3% din PIB, ca şi îndulcirea restricţiilor impuse acordării de subvenţii guvernamentale firmelor particulare.
Între timp, criza continuă, iar ştafeta a fost predată miniştrilor de finanţe. La nivel înalt, cei patru "mari" nu au putut conveni mai mult. Va fi şi mai greu în cazul celor 15 ţări din zona euro. Şi apoi între toţi 27. Dar s-ar putea ca evenimente să-i mobilizeze în cele din urmă.