Vara și-a dezvelit viețile efemere până la miez și luminează mândră, cu inima la vedere, drumurile noastre, ale tuturor, îmbiindu-ne să-i pătrundem necunoscutele. N-o tulburați, dacă ați ales să pășiți departe de mare, spre munte, pe Valea Prahovei, alături de ea, ci calculați-vă bine pașii. Evitați chingile de asfalt ale Comarnicului, mergeți cu trenul, apoi, dacă vă dați în vânt după povestioare cu regi și cavaleri, castele și domnițe subțiri, artă și cultură, toate scânteind în destinul nostru istoric, coborâți la Sinaia și urcați cu piciorul în poiana Peleșului. Acolo (și acum) pulsează o Românie ce-și poartă fruntea sus, o Românie pe care n-o poți decât iubi sau pizmui.
În urma mea cresc umbrele brazilor ce adăpostesc gara și casele răsărite pe verticalele de gresie ale văii ca ciupercile în muchiile verzi ale pădurii, iar șuvoaiele abia scăpate din strânsoarea norilor aleargă nebune în îmbrățișarea Prahovei abandonând în trena lor mii de mici curcubeie albastre peste care calc fericit. Preț de câteva secunde, privesc înapoi în lungul peronului pe care a curs cândva sângele prim-ministrului Ion Gheorghe Duca. Izgonesc însă din minte fețele încruntate ale Nicadorilor, există imagini mai calde în trecutul castelelor de sub Bucegi.
Urc, așadar, pieptul străzii Furnica și, cum fac abstracție de zumzăiala din stânga Mănăstirii Sinaia - unde oamenii se bulucesc în preajma minunilor de zi cu zi -, mă pomenesc pe aleea pietruită care spintecă muntele spre Peleș.
„Mure, afine și căpșuni avem, domnu’! Mure de la castel!”, mă ademenește o țigancă vioaie, trupeșă, efervescentă, ce-mi țâșnește în întâmpinare. „Patru coșuri dacă aveam, fă, pă toate le dădeam”, mai aud, peste umăr, vorbele obidite, tăinuite între umerii leoarcă de ploaie ai femeilor.
Pe lângă mine plutesc mai departe nordice cu cosițe aspre, chinezi cu zâmbete elastice, americani bășcălioși a căror istorie intră cu totul în trei albume de familie, australieni, cehi, unguri, români, britanici, nemți…
Sinaia adolescenței mele se estompează, se pierde în vacarmul universal de limbi și popoare în pantaloni scurți. Am senzația că respir aerul altui oraș - mai simandicos, al altei țări - mai mândre. Atâta doar că nu-i o senzație, ci realitatea. Trecem cu toții pragul unui pământ minunat în care bărbați și femei se salută prietenește din ochi, din sprâncene, din inimi. Ați ghicit, am ajuns la Castelul Peleș.
Șemineele false și gurile din pereți
„Așa e în august, ne călcăm pe picioare în fiecare zi. N-are nicio relevanță că-i sâmbătă, joi sau vineri. Doar luni e liniște, când închidem”, mă lămurește, în timp ce-mi întinde mâna, Costin Mihai Dumitru, referent la Peleș, îndrumătorul meu în această incursiune de sfârșit de săptămână.
Străpungem cozile din fața caselor de bilete și, după ce-mi abandonez rucsacul la garderobă, lecția de istorie mă prinde cu aproape jumătate din teme nefăcute: „41 de ani a durat construcția castelului, între 1873 și 1914, dar, când au fost terminate lucrările, Peleșul devenise una dintre puținele clădiri ale lumii care dispunea de încălzire centrală, electricitate, telefon, telegraf, canalizare, apă curentă în băi...”.
Costin trage aer în piept și, înainte să izbucnească din nou, parez întinzând degetul arătător spre un text împietrit în marmură, pe perete: „Aici scrie că placa de temelie a fost pusă în 1875”.
Gazda mea zâmbește îngăduitoare: „Amenajările au fost demarate în 1873, s-a deviat cursul pârâului Peleș, au fost stabilite perimetrele”. Prizez explicațiile, dar ochii îmi alunecă lacomi și-n stânga, și-n dreapta, și pe jos, și pe sus. Rămân pironit în fața unui șemineu impresionant. N-am timp să mișc de două ori din gură, ca peștii: „Toate șemineele din castel sunt false. Nu s-a făcut niciodată focul în ele. Mascau guri de încălzire, apoi calorifere. Aveau funcția de a păstra aerul epocii în care a fost ridicat Peleșul. Ca și sobele, decorative”, turuie, elevat, Costin Mihai Dumitru. „Guri de încălzire?”, murmur încântat spre tânărul referent.
„Acum să te văd!”, mai adaug în gând. Și l-am văzut! Fiți atenți! „Guri de încălzire, da, pe acolo ieșea aerul care încălzea toate camerele, în jur de 160. Urca de jos, de sub castel, din tuneluri”. „Ce tuneluri”, mă crispez iar, agățat în plasa lămuririlor. „Sub Peleș - mă privește atent Costin pe sub rama ochelarilor - există 13 tuneluri...”. „Secrete?”, rup din nou gura târgului. „Aveți răbdare. E vorba despre tunelurile prin care pătrundea aerul care încălzea întreg edificiul. Aerul era captat în niște elemenți mari, ca un fel de proto-calorifere, curenții calzi se ridicau și ajungeau prin instalații la gurile de încălzire din fiecare cameră, gurile despre care am vorbit mai devreme. Uitați una aici, de exemplu”.
Interzis la religie
Mă aplec spre gura de încălzire mascată în perete, întrezăresc și caloriferele din șemineu, apoi urcăm scările spre holul de onoare. Nu înainte de a admira, în dreapta, trei picturi semnate de Gustav Klimt, alte trei marca Franz Matsch și una, pironită în tavan - „Știință și Artă” -, ieșită de sub mâna lui Ernst Klimt. „Carol I a fost un împătimit al atelierelor de la Viena, a iubit arta, pictura, tablourile. Se dădea în vânt după numismatică, colecționa arme”. Costin trece în fața mea și-și ridică ochii spre înaltul holului de onoare, spre plafonul rabatabil, realizat în 1911. „Scara în spirală a fost opera lui Gheorghe Stănescu, încrustațiile sunt din lemn de nuc. Dar poate vreți să știți ce reguli le erau comunicate invitaților odată ajunși în această cameră de primire”, mă chestionează Costin. „Sigur, sigur”, îngân, uluit de somptuozitatea din jurul meu. „Erau legi regale nescrise, care nu trebuia încălcate sub nicio formă. Carol I interzisese discuțiile despre religie. Nu voia motive de ceartă. El era catolic, regina Elisabeta, protestantă, Maria, ortodoxă… Apoi, nu aveai voie să aduci vorba despre Maria, fetița lui decedată la doar trei ani și șapte luni. Orice aducere aminte ar fi zdrobit inima Elisabetei. Ultima regulă, una importantă: invitații nu aveau voie să trateze subiecte legate de politică. Mai ales la masă. Temele de discuție le stabilea chiar Carol. Majoritatea se învârteau în cercul istoriei, al artei”.
Biblioteca plină de „șmichirii”
Trecem mai departe și ne trezim într-o cameră cu pereții doldora de spade, săbii, florete, muschete, cuțite, arbalete și arcuri din toate colțurile lumii. „Carol I era proprietarul a 4.500 de arme, aici sunt expuse în jur de 400.
Deținea, la Peleș, una dintre cele mai mari colecții private de arme din Europa. Julius Scheürer era specialistul care achiziționa, la diverse licitații, pentru Carol”, mă informează Costin, proptit lângă o armură - cal și călăreț - de 120 de kilograme: „E o armură unică în România”, proclamă atoateștiutor.
Mă atrag sabia orientală - shamshir în turcă -, iataganul cu mâner terminat în fluture, bătut în sute de peruzele, dar și un katar indian cu care maharajahii dădeau lovitura de grație tigrilor. Lângă toate aceste lame mortale este prinsă și sabia lui G. Bathory, principele Transilaviei, un dar de la Carol al II-lea pentru regele Mihai, fiul lui, detronat chiar de tatăl aventurier. Mă rog, povești…
Vocea referentului îmi păcăne iar în urechi: „Întrevederile cu Carol I nu durau mai mult de 15 minute, oaspeții stăteau în picioare, ca și regele. Monarhul cunoștea patru limbi: germana, franceza și engleza. Vorbea și româna, cu un puternic accent nemțesc”.
Înaintăm spre bibliotecă, o încăpere dichisită, plină de „șmichirii”, cum ar scrie Creangă: „Carol avea aici în jur de 30.000 de volume, noi am păstrat 400 de piese”. N-am răbdare, vreau să aflu imediat resorturile intime ale bibliotecii, iar Costin nu mă dezamăgește: „Uitați, dacă apăsați acest buton - și pune degetul pe un cerc mititel din lemn -, toate aceste patru rafturi pline cu coperte false, care de fapt sunt o ușă, se vor desface. Este vorba de un pasaj secret care făcea legătura între bibliotecă și apartamentele regale”. „Câte asemenea treceri secrete mai sunt în castel?”, întreb surescitat. „Or mai fi, cine știe”, râde misterios referentul de la Peleș.
După o oră și jumătate nu reușisem să ies din castel și asta în condițiile în care ultimele camere le-am parcurs în viteză. „Sala orientală, Sala florentină (ce bogăție!), încăperea unde s-a născut Carol al II-lea, sala de audiții muzicale, locul unde a fost vizionat primul film românesc, alb-negru, mut… Imaginea Sălii florentine îmi pâlpâie și acum în cap. Doamne, ce risipă!, nu mă pot abține să nu comentez. Potrivit monografiei lui Mihai Haret din 1924, Castelul Peleș ar fi costat în jur de 16,5 milioane de lei aur. Oare câți bani o valora în prezent? „E inestimabil”, îmi răspund singur, împăcându-mă, privind șirurile de turiști care pendulează între Peleș și Pelișor într-o forfotă specifică doar celor mai bogate piețe ale marilor orașe europene.
Program
În perioada 7 mai-29 septembrie, de marți până duminică, programul de vizitare al Castelului Peleș este următorul: marți - 9.00 - 16.15 (se poate vizita doar parterul); miercuri - 11.00 - 16.15; joi - 9.15 - 16.15; vineri - 9.15 - 16.15; sâmbătă: 9.15 - 16.15; duminică 9.15 - 16.15; luni - închis.
Fotografii: Muzeul Național Peleș