Luni seara, la o emisiune de televiziune, am avut o scurtă ciocnire cu preşedintele PDL, Emil Boc, pe tema majorării, de la 1 august, a pensiilor.
Eu i-am spus că este un populist, iar el m-a acuzat că aş trăi într-un „turn de fildeş“, departe de suferinţele oamenilor simpli din această ţară. După emisiune, Boc s-a grăbit să ia contact cu viaţa dură a pensionarilor români: în parcare îl aştepta o limuzină produsă de un concern german, în timp ce şoferul îi ţinea, respectuos, uşa deschisă.
Nu vreau să fiu eu însumi populist şi nici nu doresc să fiu prea dur cu Emil Boc, pe care îl consider unul dintre cei mai puţin corupţi politicieni din România. Cu siguranţă, primarul Clujului nu a intrat în politică pentru a se îmbogăţi, aşa cum au făcut oameni ca Adrian Năstase şi Dan Ioan Popescu. Îi înţeleg şi disperarea care-l împinge la promisiuni demagogice, precum cele privind majorarea, de la 1 august, a punctului de pensie şi creşterea venitului minim garantat. În 2007, PDL a avut o atitudine rezervată faţă de creşterea iraţională a pensiilor şi rezultatul a fost că a pierdut voturi. PSD şi PNL au obţinut rezultatele de la alegerile locale mituind electoratul cu bani de la buget. Acum, problema lui Boc este cum să-i recupereze pe sacoşarzii ce votează cu cei care „dau ceva“ - mici, pungi din plastic, bani, brichete, pensii etc. Aceşti oameni nu citesc mai niciodată ziare, aşa că nu vor afla, de exemplu, că binefăcătorul lor Tăriceanu se plimba, în weekend, prin Monte Carlo, la volanul unui Ferrari. Nici nu-şi vor pune problema de unde au foştii şi actualii demnitari români atât de mulţi bani. În schimb, ei lecturează scrisorica trimisă de guvern de fiecare dată când pensia este mărită.
Totuşi, întrebarea pe care o am pentru Emil Boc este: dacă te confrunţi cu un adversar care nu are rezerve în a utiliza resursele publice pentru a cumpăra voturi, cât de departe poate merge PDL cu promisiunile fanteziste, lipsite de orice fundamentare economică? Estimarea mea este că vom intra, în campania electorală, într-o nouă spirală a demagogiei şi populismului. Va fi aproape imposibil să-ţi dai seama care sunt intenţiile serioase ale competitorilor: cum vor reuşi să absoarbă fondurile europene, când vom intra în spaţiul Schengen şi în zona euro sau ce soartă va avea agricultura României.
Este adevărat, Sorin Oprescu a demonstrat că până şi într-un oraş relativ civilizat precum Bucureştiul poţi să câştigi cu basme despre autostrăzi suspendate şi căprioare fermecate. Blaga, un personaj mult prea serios şi pedant, a pierdut fără drept de apel. Cred însă că, în România de astăzi, astfel de scamatorii pot funcţiona o dată, după care vine şi vremea scadenţei. Fiecare afirmaţie este stocată în memoria unui computer, iar mai devreme sau mai târziu va fi cineva - un ziarist sau un adversar politic - care să-l întrebe pe Oprescu ce se întâmplă cu promisiunile din campanie.
Poate că Emil Boc este tentat să copieze, acum, reţeta succesului primarului „independent“ al Capitalei. Dar în 2012 ar plăti împreună acelaşi decont.