Erau cinci pridvoare, ca niște etaje pline ochi cu bolnavi: orbi, ologi, ciungi, gheboși, paralitici... Sute, poate mii de betegi, ca o revărsare a suferinței, așteptând minunea. Scăldătoarea Vitezda („Casa Bunătății”) din Ierusalim era celebră în lumea întreagă: o dată pe an, un înger se cobora și cu aripa sa tulbura apele. Cine apuca să intre primul în apă, era vindecat. Numai unul din sute, poate mii. Numai unul pe an!
Nădejdea acestor năpăstuiți, care nu osteneau să creadă în șansa lor înfimă, era deja o minune. Iar printre ei, unul, mai ales, sfida orice imaginație despre limitele răbdării: un paralitic, care aștepta de 38 de ani. Și care era singur. Alții aveau rude, prieteni, slugi care să-i ia în brațe și să-i arunce în apă. El nu. Și atunci ce aștepta? Dacă există o rânduială a lumii, pe care minunea o rupe, atunci acest nenorocit aștepta, nici mai mult, nici mai puțin, decât o ruptură în planul miracolului. O Nouă Rânduială a lumii.
Vindecării acestui nenorocit, dar mai ales schimbării Ordinii lumii, îi este închinată a patra duminică după Paști.
„Voiești să te faci sănătos?” În urechile bolnavului, întrebarea Celui care se ivise lângă el, sună a zeflemea. Ce căutau acolo sutele, miile de năpăstuiți? Nu sănătatea? L-ar repezi pe Străinul ăsta, care fie e prost, fie e obraznic, fie... Treizeci și opt de ani de suferință îi șlefuiseră însă paraliticului orice colțoșenie. Așa că răspunde blând: „Doamne, nu am om să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până vin eu, altul se coboară înaintea mea.” Atunci, Străinul continuă vorbele care par fără șir și poruncește: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!” Paraliticul se uită lung în ochii aceia care îl fixează, străpungându-l până în inimă. Până la sămânța aceea de nădejde care stătea cuibărită aici de zeci de ani și refuza să se usuce.
Toate așteptările, toate visurile sale de decenii i se petrec prin fața ochilor minții, toate iubirile și trădările, toate faptele bune și păcatele, copilăria, tinerețea, chinurile bolii și singurătatea... Acea singurătate cumplită care făcea să fie mai nenorocit decât toți cei de acolo. Iar în mintea lui încep să se învârtejesc întrebări tulburi despre rosturi și meniri, despre viață, moarte, mântuire...
Întrebarea Străinului („Voiești să te faci sănătos?”), departe de a fi ineptă, declanșează în sărmanul uitat de ani în pridvorul disperaților, asemenea unui catalizator sufletesc, un uriaș proces de introspecție, făcându-l să se prăbușescă până în străfundurile ființei sale. Mai jos decât coborâse un om vreodată: în iadul personal!
Iar „Scoală-te!” este mâna izbăvitoare care îl scoate pe înecat de păr la suprafață. La aceeași poruncă „Scoală-te” se reîntorc din morți și feciorul văduvei din Nain sau fiica lui Iair.
Minunea se petrece. Omul simte cum vlaga începe să-i circule iarăși prin membrele inerte, prin trupul neputincios. Un stârv se întoarce la viață. Și cu atâta vigoare încât, nu doar că poate umbla, dar este capabil să își ia în spinare și patul de lemn greu în care zăcuse decenii, ca să-l ducă până acasă.
Un om a fost coborât la iad și apoi înviat... Ce s-a petrecut în pridvorul de la Vitezda, acum două mii de ani, nu este altceva decât un Botez.
„Nu am om!”, se plângea paraliticul, strigându-și singurătatea. În acea forfotă cumplită de la scăldătoare, el era singur. O singurătate pe care o simțim și noi, în foșgăiala acestei lumi nebune și egoiste. Fiecare cu suferința lui, călcând peste suferința celuilalt.
„Nu am om”, a urlat slăbănogul din iadul singurătății, și Dumnezeu i l-a trimis pe însuși Fiul Omului.