În tradiția ortodoxă, se spune că la șapte ani după îngropare, trupul se risipește în țărînă. Dispare. Trupul omenesc redevine ceea ce era înainte de a primi viață, adică nimic. Călătoria lui pe pămînt se termină cu adevărat. Trecerea celor șapte ani încheie un ciclu important, ultimul, din trecerea oricui pe lumea asta.
Abia de acum încolo se poate spune cu certitudine dacă rămâne cu adevărat ceva în urmă ori nu. Dar, chiar dacă s-a încheiat călătoria pămîntească și chiar dacă despre călătoria sufletului prin Ceruri nu știm, de fapt, nimic, mai există o șansă să evităm pierderea în neant: memoria speciei. Istoria. Poți lăsa ceva în veșnicia aparentă de pe pămînt. Anul acesta se împlinesc 7 ani de la moartea lui Luciano Pavarotti. Corpul lui, altădată masiv, a dispărut complet. A rămas, însă, în veșnicie, o voce. Vocea! Înainte de orice, se cuvine să mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a fi fost contemporanii lui Pavarotti. El a cîntat printre noi – noi am fost cei care i-am aşteptat discurile, noi am fost cei care ne înghesuiam să îl urmărim în concerte sau în spectacole, noi am fost cei care l-au ovaţionat şi cei cărora le mulţumea de fiecare dată, cu un zîmbet italienesc irezistibil și cu brațele deschise întro îmbrățișare care vroia să cuprindă lumea toată. Este o dovadă că Dumnezeu a fost bun cu noi.
Performanţele lui sînt cunoscute de cei mai mulţi. Iubitorii vocii sale se numără cu zecile de milioane, căci el a dus opera acolo unde nu a dus-o nimeni înaintea lui. Nu doar prin performanţe vocale, cît prin deschiderea operei către mase. După Pavarotti, opera se ascultă în parcuri şi pe stadioane, iar marile arii au devenit şlagăre. Revoluţia celor trei tenori a reconfigurat businessul artistic, aşa cum explozia stelară a vocii sale la sfîrșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 a reaşezat ierarhiile tenorilor. A făcut tot ceea ce doar cei mai mari pot face şi încă mai mult decît atît. Posteritatea lui e asigurată. Vocea lui nu va părăsi niciodată lumea, iar cerul înalt şi senin, acel azur total şi intangibil, va rămîne mereu transpunerea în natură a vocii lui Pavarotti.
Despre vocea sa se pot scrie cărţi întregi! Subliniez, rapid, doar recognoscibilitatea ei și misterioasa ei putere de a entuziasma. Am văzut sute de cîntăreți foarte buni ovaționați de public, am văzut cîteva zeci aducînd sălile pline aproape de delir, dar nu am văzut nici o altă voce în afară de cea a lui Pavarotti să facă pe oameni să simtă ca pe o victorie personală fiecare acută măreață ori fiecare piano filat pînă la subțierea aproape neverosimilă a emisiei sonore, atunci cînd sunetul nu mai poate fi perceput de urechea umană, iar ceea ce se simte este doar energia pură a sonorității. Fiecare reușită a lui Pavarotti entuziasma pe fiecare spectator de parcă ai fi fost izbînda lui ori a fiului lui. Nici un alt cîntăreț nu a fost adoptat de spectatori în acest fel.
Dar mesajul pe care l-a dat lumii Dumnezeu prin creatura sa Pavarotti îmi pare mult mai profund. Nu este vorba doar de bucuria privată a celor care ascultă operă. Mesajul e că nu sîntem stricați de tot. Printre succesele facile şi planetare ale fetiţelor siliconate care cîntă arid două note în toată cariera lor şi ale băieţilor răguşiţi într-o disperare căutată, succesul vocii lui Luciano Pavarotti ne arată că în sufletul lumii mai există un loc paradisiac, unde rezonează numai sunetul pur, bine cîntat. Un om care cîntă impecabil și vinde la fel de bine ca Madonna ori Michael Jackson este o veste minunată într-o lume în care cu cît cînți mai prost, urli mai convins și te miști mai smintit ai succes mai mare. Vocea lui Pavarotti păzește lumea de la iremediabila cădere într-un infern acustic al tobelor bătute isteric, al țipătului și al mîțîitului gîfîit. De aceea cred că povestea vieţii şi succesului lui Luciano Pavarotti ne arată ceva minunat: lumea aceasta, așa cum e ea, mai poate fi mîntuită estetic.