Una dintre cele mai bărbătoase jucătoare din istoria tenisului mondial, Martina Navratilova, a găsit de cuviinţă să intre în hora „egalităţii de gen”. Ea a dorit să atragă atenţia că este plătită cu mult mai puţin decât bărbaţii pentru o muncă identică, dându-l exemplu pe John McEnroe, care ar fi câştigat de la BBC, pentru comentariile meciurilor de la Wimbledon, de zece ori mai mult decât ea. „Este şocant. Este întotdeauna aceeaşi reţea a băieţilor... Concluzia este că vocile bărbaţilor sunt considerate a avea o valoare mai mare faţă de cele ale femeilor”, a răbufnit fosta tenismenă.
Când tocmai mă întrebam dacă nu care cumva fosta mare tenismenă de origine cehă nu se pricepe la negocieri, a venit lămurirea BBC. McEnroe comentase integral turneul de anul trecut, în timp ce Navratilova avusese în cele două săptămâni doar zece intervenţii, comentând în direct numai trei meciuri. Or, dacă nici BBC, care a renunţat la utilizarea termenilor Before Christ (BC) şi Anno Domini (AD), ca să nu lezeze, vezi Doamne, pe cei de altă religie decât cea creştină, nu este o instituţie „corectă politic”… Dar, ce mai contează? Navratilova îşi făcuse datoria faţă de „corectitudinea politică”. Aruncase piatra discriminării, ceva-ceva tot o rămâne...
Căsătorită cu Julia Lemigova, Miss URSS în 1991 devenită lesbiană în 2006, Martina nu este la prima ieşire de acest fel, era să scriu gen. Nu mai departe de luna ianuarie, după ce Adidas reziliase contractul cu Simona Halep, ea se revolta spunând: „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Adidas. Ceea ce ştiu este că nu i s-ar fi întâmplat niciodată unui bărbat”. Şi acolo fusese vorba tot despre bani, nu că Simona e femeie, dar propaganda corecţilor politic ar fi pierdut un bun prilej de vorbi despre discriminare…
Ca să fie limpede, sunt un adept necondiţionat al egalităţii între bărbaţi şi femei, însă nu pot să tac când văd că „egalitatea de gen” este folosită pentru a promova noua modă intitulată pompos „corectitudine politică”, despre care nu ne rămâne decât să sperăm că va trece, ca orice modă, înainte să reuşească să instaleze propria-i cenzură la nivel planetar.
Ca să nu mai lungim vorba despre ce înseamnă noua urgie născută din marxismul cultural, iată ce spunea fostul preşedinte american George Bush, înainte ca noua „ideologie” să capete amploarea şi violenţa actuale: „Noţiunea de „corectitudine politică” declară ca interzise anumite subiecte, anumite expresii şi chiar unele gesturi. Ceea ce a pornit ca o cruciadă în sprijinul politeţii a degenerat într-un motiv de conflicte şi chiar de cenzură”. Şi eram abia la începuturi…
Din fericire, la noi, în ciuda unor ong-uri degrabă păpătoare de fonduri, corectitudinea politică nu a apucat să facă ravagiile din Occident. Crucile sunt încă la locul lor, cu toate că e foarte probabil să jignească sentimentele vreunui refugiat musulman. Încă putem spune, fără frică de noua poliţie ideologică, care face prăpăd pe la alţii ce au făcut o virtute din a falsifica realitatea sub pretextul combaterii discriminării, „mamă”, „tată”, „doamnă”, „domnişoară”, „soţ”, „soţie” şi oricare alte cuvinte ce amintesc de rolurile diferite ale bărbatului şi femeii în familie şi în lume. Unde mai pui că pe cărţile noastre de indentitate scrie „sex” nu „gen”, iar la acea rubrică nu există altă variantă decât „M” şi ”F”. Aşa să ne ţină Dumnezeu!
O altă exemplificare a ceea ce ni se implementează, cu acceptul multora dintre semenii noştri, găsim în cartea „Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a noii ordini mondiale”, scrisă de Willliam S. Lind, Andrei Dîrlău şi Irina Bazon şi apărută în 2015: „Prin manipularea limbajului, homosexualitatea, de exemplu, va deveni doar o opţiune sexuală între altele, deci normală, şi nu o perversiune. Iar cine va avea curajul să demaşte această minciună va fi pedepsit”. Eeee, „va fi” e de domeniul trecutului, în ţări aliate de ale noastre „este” cu vârf şi îndesat.
Aş face o paranteză. M-am uitat, luni, în presa britanică la ştirile cu cel care a intrat duminică noaptea cu maşina în clubul Gravesend, lăsând în urmă vreo 13 răniţi. Autorităţile au anunţat imediat că nu a fost act terorist. De ce s-or fi simţit datori să facă această precizare? Nicăieri nu apare numele atentatorului, deşi acesta nu este un minor, presa relatând că are de 21 de ani, şi era în arest, deci identificat. Să fie musulman şi, pe cale de consecinţă, nu e corect politic să se spună? Minciuna tot minciună rămâne, chiar dacă e prin omisiune, ori sub formă de „fake news”.
Revenind la ale noastre, dacă nu suntem atenţi, în scurt timp, o să ne minţim şi noi singuri, iar, când ne vom surprinde că spunem adevărul, ne tragem amendă sau ne arestăm, evident după ce ne facem autocritica în faţa tribunalului „corectitudinii politice”. Proiectul de lege care obligă instituțiile cu peste 50 de salariaţi să angajeze „experți în egalitate de șanse” a trecut de guvern, deşi Consiliul pentru Combaterea Discriminării a primit, în 2016, doar nouă sesizări pentru discriminare de gen, dintre care două de la persoane juridice. Mai mult, preşedintele Klaus Iohannis s-a angajat, când a fost la New York, că, până în 2020, 70% din instituţiile din România vor avea experţi în „egalitatea de gen”. Deh, moda se aplică, nu se discută, în vremurile noastre!