DAN. C. MIHĂILESCU: "La Slănicul Moldovei, prin 1902, Nataşa, fata consulului rus (Kartamyschew, n.n.) din Galaţi, întâlnea pe moldoveanul Paul Jurgea-Negrileşti."
"La Slănicul Moldovei, prin 1902, Nataşa, fata consulului rus (Kartamyschew, n.n.) din Galaţi, întâlnea pe moldoveanul Paul Jurgea-Negrileşti. A urmat o idilă în franţuzeşte, Nataşa nevorbind româneşte şi moldoveanul încă mai puţin ruseşte. Pe urmă o nuntă, iar la timpul cuvenit un preafrumos botez. Al meu. După obiceiul de atunci, s-a bătut o medalie, pe care scria Iordache Jurgea-Negrileşti, botezat la 2 dec. 1904. Era din argint şi bătută la Viena.“ Aşa încep savuroasele, dulcile, picantele, pe alocuri chiar fabuloasele evocări ale lui Gh. Jurgea Negrileşti („Troica amintirilor. Sub patru regi“, prefaţă de Constantin Ţoiu, postfaţă de Doris Jurgea-Negrileşti, născută Obrenovici) reeditate după cinci ani la Cartea Românească.
Un autor pe care istoria literară are numaidecât a-l valida în rândul boierilor bine trăitori şi căftănitori ai limbajului valah, în linia „pontului fin“ cu arabescuri hedoniste din cerneluri de câmp heraldic, gen Mateiu Caragiale, rudă la sagacitate în decupajul social cu Petru Dumitriu şi la verdictul iute percutant cu Petre Pandrea, nu fără o remarcabilă fibră de cinism pragmatic, portretistică necruţătoare şi verdict înveninat à la Argetoianu.
Cuprinzând viaţa românească de la anii nebuni din capătul veacului 20, la primele ecouri bucureştene ale bolşevismului triumfător şi până la turbionul înnebunitor din 1938- 1944, evocările lui Jurgea-Negrileşti etalează ameţitor şi balzacian balurile, excentricităţile şi cancanurile aristocraţiei - ospeţe, iubiri, trădări, şampanie, iahturi, nopţi de poker, bordeluri, felinare împuşcate din fuga trăsurii, camarila regală, spionită, subterane politice, zvonuri de alcov, maşini de lux, partide de vânătoare - încheagă personaje magnetizante precum amiralul Vessiolkin (gesturi de nabab, 102 kg, îndoia potcoava cu mâna, recita din Hamlet, vorbea 11 limbi), Grabowski („omul lui Von Steiger, reprezentantul Crucii Roşii Internaţionale, agent englez după unii, sovietic după alţii şi probabil triplu, cum era atunci la modă“), Poklewski Coziel, delegatul ţarului la Bucureşti pe la 1913 (distincţie şi nebunie, băutor exclusiv de ceai şi apă minerală, arbitrul eleganţei, favoritul cocotelor, jocuri de noroc la masă cu familia Rotschild), sau Alecu Zaharia, zis Zucker-Bubi, „protejatul duduii Lupescu“, ne dă o imagine cu totul aparte a mareşalului Antonescu în primăvara lui 1944, de perfectă pedanterie britanică, - totul într-un peisaj uman de-o varietate şi-o suculenţă seducătoare.
Mateiu Caragiale către Păstorel Teodoreanu : „Până aici (la Capşa, n.n.) e Europa. De aici încolo - Matei arăta undeva spre Dunăre - începe rahatul“. Mihail Sadoveanu egoist, cameleonic, arghirofil. Niculescu-Buzeşti „scorţos şi important“. Max Auschnit afemeiat, intrigant, „unul dintre cei mai buni agenţi ai Marii Britanii“. Eugen Cristescu, cam „fante“, dar o prezenţă copleşitoare, „te apăsa, tăcut şi stăpân pe sine, avea o privire grea, pătrunzătoare“. Mircea Lecca, „cel mai bine informat bucureştean“. Mihail Fărcăşanu „intrat în clanul Brătienilor. Pletele prea lungi, aerul prea visător, lipsa de burtă şi mai ales simpatia prea des manifestată pentru Uniunea Sovietică trezeau destule suspiciuni“. Bunul prieten Ion Vinea devastat de moartea mamei. Un Mihail Ralea priceput „la sosuri, femei, literatură şi politică“. Dar şi Pamfil Şeicaru, N. D. Cocea, Ică Antonescu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Elena şi George Brătianu, M. Manoilescu, G. Cantacuzino, inclusiv un Paul Morand „de referinţă“, başca Marghiloman, Eliza şi Ionel Brătianu, ori un Duiliu Zamfirescu („nea Duiţă“) în pagini demne de corespondenţa caragialiană!
Şi încă n-am spus nimic de personajul Jurgea-Negrileşti în sine, invidiabil amestec de savoir şi savoir faire, epicureu şi olfactiv suprarafinat, şi nici de bunicul rus care-l învaţă să meargă de mic „cu pasul mare, genunchiul întins, suge burta, sus capul, să nu te văd că umbli balcanic“.
Aud?