"Iancu a semnat demisia lui Uhrin cu aerul gangsterilor din filme care îşi persiflează victimele."
E greu de imaginat ceva mai frustrant în fotbal decât să fii suporterul unei echipe patronate de Marian Iancu. Nu te poţi simţi altfel decât ca un copil plimbat prin cel mai frumos magazin de jucării şi târât apoi afară fără să-ţi poţi cumpăra nimic. Iancu a amăgit un întreg oraş cu proiectul său în care a pompat sume uriaşe de bani într-un scop pe care îl ştie numai el şi poate că ar trebui să încerce să-l descopere mai degrabă autorităţile decât suporterii sau ziariştii. În toţi aceşti ani, patronul Timişoarei n-a făcut decât să-şi plimbe cu dibăcie echipa în imediata apropiere a performanţei. Atât de aproape încât suporterii bănăţeni i-au putut simţi mireasma înnebunitoare şi au sperat că-i vor putea simţi şi gustul. Dar Marian Iancu a fost mereu acolo. A vegheat zi şi noapte ca Timişoara să se apropie de performanţă, dar să nu o atingă niciodată. A vândut tot ce a avut mai bun, de la Ovidiu Petre până la Torje. Pe fiecare, la momentul potrivit. Pe cei pe care nu i-a putut vinde i-a trimis la echipa a doua. Ionel Ganea şi Marius Popa pot confirma. S-a ocupat şi de antrenori. Cu cât omul de pe bancă a fost mai capabil, cu atât mai prost a fost materialul pe care l-a avut la dispoziţie. Iar dacă antrenorul depăşea previziunile patronului, reuşind să se bată la titlu cu jucători precum Cisovski şi Magera, atunci acesta nu avea de ales şi utiliza ultima, dar cea mai sigură armă. Aşa a ajuns să semneze demisia lui Uhrin cu aerul gangsterilor din filme care îşi persiflează victimele aruncându-le printre dinţi un: „Tu m-ai forţat să fac asta!“.
Dacă ar fi vorba despre un personaj cu un aer ceva mai filosofic, am putea spune că Marian Iancu este un fel de Sisif care îşi prăvăleşte singur stânca spre baza muntelui cu puţin înainte să ajungă cu ea în vârf. Nu este însă nimic contemplativ în ridicarea şi prăvălirea repetată a Timişoarei pentru că oamenii de teapa domnului Iancu nu îşi pierd vremea cu gesturi filosofice. Ei ridică o stâncă numai atunci când sunt siguri că vor avea nevoie să o arunce…