MIHAI COSMA: Fascinaţia eşecului

MIHAI COSMA: "Mi-am dorit să-mi placă noua propunere a Teatrului Naţional de Operetă, Cabaret, de John Kander şi Fred Ebb, pentru că - şi dacă se îndepărtează de menirea sa, de sensul existenţei şi finanţării sale - Opereta se vede că trece printr-o perioadă dinamică, cu multe evenimente, cu schimbări în bine, cu eforturi de modernizare şi de imagine."

Mi-am dorit să-mi placă noua propunere a Teatrului Naţional de Operetă, Cabaret, de John Kander şi Fred Ebb, pentru că - şi dacă se îndepărtează de menirea sa, de sensul existenţei şi finanţării sale - Opereta se vede că trece printr-o perioadă dinamică, cu multe evenimente, cu schimbări în bine, cu eforturi de modernizare şi de imagine.

Din păcate, noua premieră nu este un succes, instituţia părând a avea o frustrantă atracţie către eşecuri. Este un eşec nu pentru că nu a fost bine realizată, ci pentru că este o alegere repertorială greşită, o opţiune nefericită pentru un subiect, un text şi o muzică pe care nu poţi să le mai placi în zilele noastre, chiar să vrei. S-ar putea aduce argumentul că filmul (în anii ’70) a fost apreciat. Dar chiar şi filmul a convins mai ales prin talentul lui Bob Fosse şi prin performanţele actoriceşti.

Musicalul Cabaret nu are argumentele constitutive care să mai atragă publicul, ce între timp a cunoscut (chiar şi la Bucureşti) capodopere ale genului. Subiectul nu mai impresionează, dramatismul este fad, muzica trăieşte prin doar trei cântece bine-cunoscute, dansul nu se impune în prim-plan, totul alcătuind un hibrid neinteresant.

Performanţa cea mai vizibilă şi mai meritorie este a lui Cătălin Petrescu, în rolul Maestrului de ceremonii, secundat de Oana Rusu (Sally Bowles). În rest, greu să remarci ceva, poate baletul şi costumele. Din păcate, orchestra este ascunsă după un paravan, fiind ascultată de public în difuzoare, lipsa emoţiei dată de comunicarea artistică şi lipsa veridicităţii sunetului natural fiind un handicap serios, chiar în condiţiile în care ansamblul nu a evoluat rău sub bagheta lui Lucian Vlădescu. Regizoarea Beatrice Rancea şi-a dorit, cu siguranţă, mult, dar nu a izbutit să facă din această partitură un succes. Nici nu prea avea cum.