A trecut, iată, un deceniu de când muzica a rămas mai tăcută, mai tristă, mai singură.
Atunci, în miez de august, peste 1000 de oameni l-au însoţit pe ultimul drum pe Iosif Sava, simbolul muzicologiei româneşti. Personalitatea sa covârşitoare a influenţat deopotrivă generaţii diferite, straturi sociale diferite, medii diferite, energia sa inepuizabilă purtându-l de la Festivalul Enescu la Galele de la Costineşti.
Este aproape imposibil să-l definim, concis, pe cel care tălmăcea muzica pentru pian, pentru orgă sau pentru clavecin, pe cel care, din faţa microfonului radiofonic, ne-a făcut dimineţile de duminică mai luminoase şi mai pline de miez, pe cel care a fost o autentică vedetă de televiziune, neegalat autor de talk-show cultural, o emblemă de neconfundat a postului public naţional... Pe cel care, cu o energie uimitoare (care contrazicea parcă legile timpului şi spaţiului) era nelipsit din presa scrisă, din librării, de la evenimente culturale, sociale, mondene etc. Ca o proiecţie parcă a vocii sale de neconfundat, la fel de unice şi de percutante erau comentariile sale, interviurile pe care le realiza, cuvintele cu care "povestea" marea muzică, pentru a o transforma în prietenul de zi cu zi al celor care încă nu descoperiseră poezia şi vraja artei sunetelor. Iosif Sava a crezut cu tărie în respectarea şi promovarea valorilor, fie ele ale trecutului, prezentului sau viitorului. S-a închinat, cu veneraţie, în faţa lui Bach dar şi a lui Enescu, în faţa lui Mozart dar şi a lui Lipatti, cu convingerea că ţara noastră îşi poate făuri o identitate europeană doar prin spiritualitate.
I-a cultivat, cu obstinaţie, pe marii muzicieni ai zilelor sale, de la Ştefan Niculescu la Dan Grigore, de la Dan Iordăchescu la Ludovic Spiess. I-a lansat pe unii dintre cei mai merituoşi tineri în emisiunile sale, de la copii de un incontestabil talent la tinerii laureaţi ai concursurilor internaţionale.
A rămas, până astăzi, de neînlocuit, iar bustul său de lângă Conservator veghează, părinteşte, drumul devenirii muzicii româneşti.