Că lumea de la noi a luat-o razna de tot – nu-i o noutate. Partea originală este însă că „raznaua” asta e însoţită de cele mai îngrijorătoare forme de delir.
Mergând mai departe, componenta fistichie a părţii originale constă în faptul că tulburările delirice nu s-au mulţumit să atingă doar punctele slabe ale României (politică, onoare, cavalerism, sinceritate, patriotism ş.cl.). Ci şi una dintre puţinele rezerve de stat intangibile la tembelism, stupizenie sau golăneală gratuită. Starea vremii.
Încă din paleoliticul târziu, buletinul meteo TV e sfânt pentru român. E momentul de sacralitate maximă în orice cămin din România, clipa de visare năprasnică a oricărui bărbat alfa şi-a oricărei femei melancolice. Seara, pe la opt, când libidoul e într-o uşoară dezmorţire.
Uite-o, băi frate, şi p-asta, cu picioarele pân’ la Satu-Mare, frate, de s-o mănânci, nu alta, ia să vedem, ce-o mai zice turturica mea, că-mi vine aşa să… hmm! hai, voi, copiii, valea! la mă-ta, la bucătărie! Sau: Ia…gura, şşştt! S-auzim ce zice Busu, mânca-i-aş burticica lui cu sacou cu tot şi cu adidaşii lui, iepuraşul mamii… etc.
Altminteri, vremea provoacă mari nenorociri. Nu ştiu ce i-a apucat pe unii, de pildă, de zici că parcă a dat meteo-strechea-n ei. Mai întâi, prin octombrie, au zis: „Şoc!” iarna asta va fi cea mai grea din ultimul secol. După aceea, s-au milostivit de noi şi au scăzut la jumătate, pentru ca, în fine, să se stabilizeze la 30 de ani. Deci, cea mai grea din ultimii treij’ dă ani. Eeeeh, aşa mai merge. Pentru ca, peste câteva zile, s-o-ntoarcă, iarăşi „Şoc!” şi să anunţe pe croll că va fi o iarnă uşoară, cu valori normale pentru acest anotimp.
Săracii, atât de lipsiţi de fantezie şi profesionalism sunt, încât, colac peste pupăză, pe la mijlocul săptămânii trecute, m-au lovit greu. Crunt. Fără milă. Cu un titlu care pur şi simplu m-a paralizat. Mi-a tăiat de la rădăcină orice speranţă „Urgia albă loveşte România!”. Aşadar, ca-n fiecare an, la fel, totul e neschimbat, urgia albă ce mai face ea, în afară de faptul că-i albă? Loveşte România. Doamne, ce-o mai aşteptam pe „urgia” asta! Ca pe mama, altădată, în Gara de Nord, când venea în vizită. Cu drag. Cu emoţie. Cu fibrilaţii.
Din păcate, „lăutărismul” despre care vorbea Noica, dar mai ales sărăcia neuronală, nu-i pot scoate pe amărâţi din blocajul „urgiei albe”. Nu sunt în stare să anunţe simplu: crivăţ, ninsoare abundentă sau hai, fie! troiene ori nămeţi, dacă nu chiar mai simplu: zăpadă. Sunt încremeniţi în măreţia poncifială a „urgiei albe”. Sunt lipiţi cu arici de bătătura asta pe creier.
De când te aşteptam, urgio albă. Dar, pe de altă parte, „Abia aştept să nu mai aştept”!