„Evenimentul zilei” vă dezvăluie, în exclusivitate, un episod cel puțin fascinant și de-a dreptul incredibil al Gulagului românesc postbelic. Mai exact, este vorba despre restaurarea din temelii a celebrului Cazino de pe faleza din Constanța, în perioada septembrie 1951-octombrie 1952, de o echipă alcătuită din nu mai puțin de 100 de meșteri-deținuți politic transferați de la penitenciarele Canalului. Proiectat în 1903 de arhitectul Daniel Renard, superbul edificiu fusese distrus de bombardamentele sovietice, iar noile autorități comuniste deciseseră să-i readucă splendoarea de odinioară. Cu arma-n coaste, firește, și prin muncă silnică.
Facem mențiunea că, în decursul acestei relatări, EVZ va prezenta atât informații preluate din volumul „Ion Cristodulo – pictor, arhitect, scenograf”, publicat, în 2012, la București, de urmașii artistului (fost deținut politic și arhitect principal care a coordonat ampla renovare a Cazinoului din Constanța), dar și o serie de episoade până acum total necunoscute, dezvăluite de unul dintre supraviețuitorii lotului de la Cazino, Mircea Nicolae, într-un interviu acordat autorului acestor rânduri. Precizăm că interviul face parte dintr-o lucrare ca va fi publicată în viitorul apropiat.
A descărcat vagoane cu Arsenie Boca
La finalul verii lui 1951, în abominabilele lagăre ale Canalului – unde contestatarii dictaturii comuniste piereau pe capete, supuși unui bestial regim de tortură și exterminare –, s-a dat directiva alcătuirii unei echipe de meșteri-deținuți în vederea renovării Cazinoului de pe faleza din Constanța.
În realitate, termenul corect este „reclădire”, întrucât, la momentul acela, din subsolul edificiului puteai privi nestingherit cerul, soarele și pescărușii. Asta avea să constate Ion „Nelu” Cristodulo, care, înainte să fie transferat în echipa celor 100 de la Cazino, ispășea o nedreaptă condamnare la doi ani de închisoare corecțională, la penitenciarul Poarta Albă, pentru deținerea și multiplicarea unui manifest, unde descărca, așa cum singur a mărturisit, infinite vagoane pline cu pământ, alături de părinții Arsenie Boca și Ilie Lăcătușu. Printre mulți alții, la aceleași corvezi era supus și regretatul țărănist Constantin Ticu Dumitrescu.
Nelu Cristodulo fusese arestat și condamnat pentru apartenență la gruparea anticomunistă „Vulturii Munților” și, din dosarele CNSAS, rezultă și legăturile sale cu așanumitul Comitet de Eliberare 13 – „Regele Mihai I”. Cei doi ani de închisoare aveau să se prelungească arbitrar cu încă unul.
Un decor tarkovskian
Inițial, în primele două luni din cele 14 cât avea să dureze întreaga acțiune, lucrările au fost gestionate de arhitectul Constantin Joja. Apoi șantierul a fost preluat de arhitectul Cristodulo, care împreună cu inginerul Ion Mărășescu și secondat de nedespărțiții săi prieteni, scenograful Mircea Marosin și și actorul și poetul Ion Omescu, pe care i-a „uns” stucatori, a coordonat, cu arma în coaste, echipele de meșteri-deținuți în unul dintre cele mai incredibile și fascinante episoade din istoria Gulagului românesc. În volumul amintit, urmașii lui Ion Cristodulo descriu activitățile de pe șantierul Cazinoului într-un decor de-a dreptul tarkovskian:
Rugăciuni, arii din opere și refrene patriotice
„Lucrau 14 ore pe zi, inclusiv duminica, și, cu toate că dormeau practic între ruine, sub cerul liber, și nu rareori rogojinile le erau inundate de valurile mării, erau mulțumiți că aveau un obiectiv coerent, pentru a cărui realizare întocmai și la timp primeau mâncare ceva mai multă (pe lângă arpacaș, uneori și fiertură de organe) și bătaie ceva mai puțină decât în oricare dintre celelalte locuri de detenție (Nelu Cristodulo trecuse prin torturile din beciurile Securității și petrecuse deja câteva luni terifiante la Jilava – n. n.) pe unde se perindaseră. În plus, seara aveau prilejul ca în pântecele decorului suprarealist să se roage împreună, să-și aducă aminte de casele lor din cealaltă viață și uneori, după cum povestesc cei care au scăpat, să intoneze în surdină cântece populare, arii din opere sau refrene patriotice”.
Catedrala mântuirii
Nelu Cristodulo avea să-și asume locașul Cazinoului din Constanța până la sfârșitul vieții, ca fiind propriul Chateau d’If, dar nu generator de sete revanșardă, ci ca șansă la mântuire.
În puținele versuri care s-au păstrat, Ion Omescu îi numește pe cei de la șantierul Cazinoului „cavaleri, dar nu ai tristei figuri, ci ai palidelor fețe/ cu puteri puține, dar priviri semețe”, în timp ce, în poemul „Manole către ucenici”, meșterul-clăditor zice: „Aici vom înălța o catedrală/ Cu sfinți subțiri și calzi de bunătate,/ Cu aur stins și marmoră egală,/ Iar dintre noi, pieri-vor jumătate.” Citatele sunt preluate din antologia „Poeți după gratii”, editată de Mănăstirea Petru Vodă, 2010.
O dezvăluire fabuloasă
Supraviețuitorul Mircea Nicolae (cel mai tânăr deținut dintre cei 100 de la Cazino) a făcut o dezvăluire fabuloasă autorului acestor rânduri. Datorită faptului că exista o anumită organizare de șantier și dat fiind că se lucra cu planuri ori documente, meșteriideținuți aveau cât de cât acces la hârtie prin cei responsabili, mai ales prin intermediul lui Nelu Cristodulo. Așadar, aveau hârtie, însă erau conștienți că nu aveau posibilitatea de a-și expedia mesajele. Atunci au decis ca totuși săși aștearnă gândurile pe hârtie și apoi să le îngroape în zidurile ”catedralei” pe care o ridicau. Iată cum conceptul de meșter Manole parcurge un traseu seducător, de la baladă la întrupare și apoi la transfigurarea în legendă. Astfel se face că și astăzi cuvintele celor 100 – în special, rugăciuni și vise – încă așteaptă să fie eliberate din mortarele demnității lor arestate.