Dacă arhiva SIPA, ca toată hârțogăria de profil din România, nu a fost transferată și pe microfilm, eu sunt Sfântul Petru! Să aibă cineva la dispoziție un asemenea instrument de șantaj și control și să nu-l folosească, în România putredă și clientelară, este o ipoteză în care nu cred nici copiii.
Venită din spațiul civic, Macovei e puțin probabil să se fi strecurat singură noaptea în minister deghizată în Mata Hari ca să copieze rapoarte despre viețile sfinților în robă. Dar poate au făcut-o alții! Sunt încredințat că în mai 2005, când anunța că a cerut un raport privind arhiva SIPA, extrase din dosare erau deja traficate, folosite ca monedă de schimb, utilizate ca instrumente de tortură.
Îmi aduc aminte că informații despre viața privată a unor magistrați circulau pe piață și înainte de momentul unghiular al desființării SIPA, și după. Un jurnalist de investigații care pretinde altfel (mă refer la cei grei, nu la cei care au publicat „servite”) minte pur și simplu. Dincolo de anecdotica acestor informații, care conțineau detalii de budoar, mai există o componentă care are legătură cu anturajul magistraților. Firește, sunt și laturi incidente – magistrat care a dat o soluție discutabilă, sau a ignorat o probă, la cererea amantei, soția unui om de afaceri - , dar să fim indugenți și să spunem că sunt excepții. Cine, cu cine s-a culcat, de câte ori și unde - nu interesează. Decât în prezența unor împrejurări care să justifice interesul public – adică vicierea procesului de decizie. Pentru asta, trebuie probe. Unde să le căutăm? În arhiva SIPA!
Intrăm pe un teren alunecos! Garanții asupra acurateței acestor rapoarte, bazate pe mărturii din surse protejate, interceptări, filaj nu poate nimeni furniza decât în cadrul unor procese unde probele trebuie coroborate. Ca să ajungi însă la proces trebuie să existe o sesizare, investigația să contureze vinovăție, un rechizitoriu beton… e complicat. Unde mai pui că nici cadrele Serviciului nu erau taman parfum de roze. Au existat cazuri celebre de șefi sau adjuncți de departamente SIPA condamnați după ce se dovediseră rotițe ale unor angrenaje slinoase care îmbinau interesele unor magistrați și interlopi. Sub ei erau adevărate rețele mafiote care nu garantau independența justiției, ci bunăstarea personală.
O investigație, însă, trebuie făcută. Visez ca, la cererea CSM, un procuror independent de talia lui Kenneth Star, alături de o echipă de anchetatori incoruptibili de talia lui Eliott Ness se vor implica un an, doi, cât va trebui, în verificarea informațiilor din arhiva SIPA. Adică să lingă foaie cu foaie, să audieze martori, să le ofere protecție, să caute sentințe, să vadă cu cine sunt înrudiți înpricinații, să verifice anturajul și interesele autorilor notelor informative și să ne spună, când vom avea bărbi caroline, cum stăm.
Judecătorii sunt inamovibili, iar sentințele nu mai pot fi întoarse decât prin revizuire, după ce, la capătul unor procese lungi, cu avocați plătiți bine, se va constata că un magistrat a furat curent. Adică niciodată. Dar dacă ne-am împăca mereu cu fatalitatea n-am mai face nicio anchetă, ne-am mulțumi cu judecata divină. Și asta nu se mai poate, deoarece omul a optat pentru cunoașterea înțeleasă de el.
Știți care e cea mai bună dovadă a faptului că arhiva SIPA miroase? Însăși faptul că miroase! Niciun judecător onest nu se simte bine știind că are colegi care nu sunt mai presus de bănuială, iar faptul că opinia publică este tentată să-i vâre în aceeași oală este nedrept. Primii care ar trebui să ceară o investigație serioasă sunt chiar ei, magistrații care iubesc justiția mai presus de orice, deși sunt slabe speranțe ca adevărul să fie vreodată cunoscut.
Ar trebui să se autodenunțe un pion important, care a livrat unui beneficiar informații cu ajutorul cărora un magistrat să poată fi constrâns la o soluție să se autodenunțe. Sau să relateze cum a fost numit un judecător pe considerentul că este șantajabil.
Pentru asta, însă, este nevoie de remușcări, de acces de conștiință, ceea ce în România de-a hoții și vardiștii este rarisim. Aproape toate marile dosare se instrumentează pornind de la denunțul cuiva care a fost călcat pe bombeu de concurentul său. Festivalul dării în gât are la bază securitatea personală, nu binele public. Ne mulțumim doar parțial cu asta, căci nu avem alternative clare. Dar nu este în regulă! Mă rog, până la urma să se toarne între ei, poate așa scăpăm de toți! Deși îmi este teamă ca și aceste denunțuri sunt de multe ori bazate pe frustrări și reglări de conturi. Adăugați dorința unora ce le instrumentează de a le folosi în carieră proprie pe post de proptele de afirmare și aveți tabloul întreg: România mermelită. Adică „haideți să haidem!”