MENINGE DE LUMINĂ | ALICE ÎN ȚARA NETERMINATĂ

Mai există, slavă Domnului, şi lucruri frumoase în această ţară „neterminată”, de atâtea orori şi eşecuri, spaime şi deziluzii, crize şi furtişaguri.

 Iar multiplicarea lor, creşterea (măcar aritmetică, dacă nu exponenţială!) a numărului acestor scânteieri cred că ar face ca România să se transforme cândva într-un diamant – micuţ, fără prea mari pretenţii caratistice! – capabil să emită numai lumină. Fiecare amintire frumoasă, fiecare gest normal, fiecare atitudine firească, fiecare minut de naturaleţe pe care le-am depozitat în adâncimile noastre personale, în genunile private, pot da reflexia unui pic de strălucire, acestui loc. Şi acestei vieţi a noastră. Asta, unica. Ori, cine ştie, poate chiar de-a pururi, aidoma versurilor acelea memorabile ale lui Blaga (Lucian, nu vameşul!): „Înmormântat în astă stea / În veci voi lumina cu ea”.

Ce poate fi oare mai emoţionant pe lumea asta decât un meninge de lumină care să-ţi învelească soarta – chiar şi în secvenţe – protejându-te ca pe un cocon de frumuseţe tainică?!

O astfel de „clipă” luminoasă am petrecut – acum două săptămâni – în casa din Timişoara a pictorului Silviu Oravitzan. Unul dintre cei mai mari (daţi căutare pe google şi veţi afla toate isprăvile acestui colos – şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez deloc – petrecute până acum, la vârsta de 75 de ani), deci, unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai sacrului în arta plastică, pe care îi are România în acest moment. Alături de alte nume generoase, precum (aleg la întâmplare!) Horea Paştina, Ştefan Câlţia sau Marin Gherasim.

După ce i-am vizitat fabuloasa expoziţie – o dedicaţie recuperativă a peste 50 de ani de strădanie şi visare în serviciul credincios al Artei – am fost invitat la cină de către minunata doamnă Oravitzan. Dar n-am ştiut că nu singur. Căci, alături de mine, fuseseră invitate numai celebrităţi: o extraordinară mezzo-soprană, solistă a Operei din Viena, o faimoasă violoncelistă, o cunoscută compozitoare de muzică de film (cu fiica) şi, nu în cele din urmă, o fermecătoare avocată din Timişoara. Eram supuşi, aşadar, printr-o lucrare a hazardului, unui experiment magic de „chimism uman”. Care, formidabil, a reuşit.

După cină, am fost poftiţi sus, în atelierul artistului. E greu de descris, ar putea dura o sută de ani ca să pot exprima toate senzaţiile, toate emoţiile şi toate parfumurile acelui loc pe care l-am numit „tărâmul Oravitzan”. Acolo, unde s-a petrecut o minune. A avut loc o serată muzicală. Totalmente privată. Pe care Silviu Oravitzan a dedicat-o mamei sale, Ecaterina.

În ziua aceea, fusese Odovania praznicului Intrării în biserică a Maicii Domnului. Şi Sfânta Ecaterina. Un meninge de lumină îmi înveleşte acea seară din foiţă de aur, în care fiul şi-a cinstit maica, iar artistul, prietenii.