Unul dintre marile daruri pe care omul le primeşte de la viaţă este memoria. Memoria în toate formele ei: emoţională, senzorială, imagistic – intuitivă, olfactivă etc. Omul nu există în afara memoriei, el este conţinut de memorie. De aceea după ce încetăm să mai existăm în formă fizică continuăm să existăm în memoria celor care ne succed.
Am avut şansa de a călători prin lume. Pe nicăieri pe unde m-au purtat paşii nu am întîlnit o asemenea exhibare a morţii ca în România, o asemenea revărsare a suferinţei personale şi cumva, o obligare a comunităţii sau a altor persoane întru împărtăşirea suferinţei unora. Dincolo de faptul că mi se pare un gest forţat şi nedemn, pare-se că noi, românii, înţelegem mai puţin spre deloc intimitatea morţii.
Ca să fiu mai bine înţeles, o să vă spun că o dată pe lună merg spre locurile natale din Bucureşti pe şoseaua E 85, un drum care şi-a cîştigat celebritatea în special din cauza nenumăratelor accidente auto soldate cu nedorite decese. Mulţi dintre cei care şi-au pierdut viaţa pe această şosea, de fapt, majoritatea lor, au fost oameni care au făcut exces de viteză, au condus maşina nedormiţi sau sub influenţa alcoolului şi au sfîrşit prin a muri luînd însă cu ei şi vieţi nevinovate. Pe tot parcursul acestui drum, de-a dreapta şi de-a stînga lui sînt zeci de cruci aşezate întru memoria celor dispăruţi, chiar dacă ei îşi trăiesc odihna veşnică în altă parte. Este o acaparare de facto a domeniului public prin care aparţinătorii celor care au provocat tragedia sau au fost victime ale ei îi obligă pe ceilalţi participanţi la trafic să devină părtaşi la suferinţa lor. Să fim bine înţeleşi, acest gen de manifestare nu are nimic nici cu cinstirea memoriei cuiva, nici cu creştinismul. De ce sînt obligaţi alţi oameni, care nu au nicio implicare umană sau emoţională în drama ta să trăiască cu acest disconfort? De ce trebuie să-i răspund eu fiicei mele la întrebarea „ce este acolo” atunci cînd în inocenţa ei vede ditamai crucea pe marginea drumului, cînd eu trebuie să fiu concentrat asupra la trafic?
Sînt zeci de maşini prin Bucureşti sau aiurea care circulă avînd pe lunetă sau pe geamurile laterale fotografii pe coli A4 care înfăţişează oameni plecaţi din această lume sub care scrie „nu te vom uita niciodată!” Treci pe lîngă ele sau opresc lîngă tine la semafor. Iertat să-mi fie, dar cum ar trebui să procedăm? Să claxonăm, să coborîm din maşini şi să spunem cu toţii „cetăţene, nu ştim cine a fost persoana, dar nu o vom uita niciodată!?”
Pînă în urmă cu cîţiva ani cînd s-a dat o lege în sensul ăsta mortul era ţinut pînă la înhumare în apartamentul de bloc. Mi s-a întîmplat să vin odată acasă şi să mă întîlnesc pe scări cu cei care coborau sicriul. Descoperit, desigur! Chiar şi astăzi în satele şi în unele dintre oraşele româneşti se mai umblă pe stradă ca la paradă cu mortul la vedere. Iarăşi, iertat să-mi fie, dar nu este în regulă deloc.
Ce să mai spunem de firmele de pompe funebre? Pînă nu de mult, la intersecţia 13 septembrie cu Antiaeriană şi Ghencea puteai găsi sicrie expuse pe trotuar. Chiar şi pentru copii! Imaginaţi-vă că sînteţi părinte, că fiul sau fiica dumneavoastră a plecat de dimineaţă spre şcoală iar dumneavoastră vedeţi un astfel de coşciug în timp ce aşteptaţi autobuzul în staţie. Faceţi doar un exerciţiu de imaginaţie! Iarăşi nu este în regulă. Iar asta nu ţine de nimic altceva decît de bun-simţ şi de educaţie. Iar de multe ori drumul către bun-simţ şi educaţie se parcurge printr-o foarte strictă reglementare.