Ani la rând, noi, presa, am facut, vorba trupei Paraziții, „praf, pulbere fină” tot ceea ce am prins în cale.
Pe loc de frunte, în top, medicii. Zeci, sute de întâmplări țâșneau din literele tipărite, tastate în virtual sau pronunțate pe ecranele televizoarelor, ce alcătuiau sintagma „culpă medicală”. Un bombardament mediatic similar ca intensitate, presa n-a mai exercitat decât asupra parlamentarilor. Poza parlamentarului moțăind a făcut „de serviciu“ în toate redacțiile ultimului sfert de secol, mai ceva decât prognoza meteo sau programul tv, la concurență cu dezbrăcata de la pagina n. La fel, puține organisme media nu au tratat, la minut, pe neadulmecate și nemestecate, știri năprasnice despre fel de fel de nenorociri, puse pe seama prostiei, nemerniciei și indolenței medicilor. Informațiile astea s-au așezat, rând pe rând, pe meningele unei părți importante a publicului, formând acolo o scoarță tare, precum coaja de peste membrana oului. Mii de asemenea știri l-au avut drept subiect pe medicul X care, cu rea-credință, l-a nenorocit sau chiar ucis pe pacientul Y.
În cele mai multe cazuri, nu era deloc așa, dar de asta nu-și dădeau seama decât medicii care, parte și ei a publicului care auzea grozăvia, înțelegeau ce s-a întâmplat de fapt acolo. Astfel, medicii au înțeles din prima, într-o fracțiune de secundă, ce s-a întâmplat cu prof. dr. Ciomu, când cu secționarea penisului nefericitului său pacient: a avut un atac ischemic și nicidecum n-a confundat organele pe acolo și nici nu s-a gândit să-i facă vreo farsă pacientului. La fel, medicii, atunci când au auzit de circumstanțele și momentul decesului Patriarhului Teoctist au priceput, din prima, că nu chirurgul, acuzat de presă, a fost vinovat. În mai toate cazurile prezentate de media a fi generate de apucături vătămătoare sau chiar de-a dreptul criminale ale medicilor, au existat anchete care, de foarte multe ori, au stabilit nevinovăția lor. Mai sus, doar două exemple dintre cele mai importante. Cu rare excepții, din pricina insectei jegoase de pe căciulă, media nu a mai prezentat și concluziile acestor anchete. Când a făcut-o, tonul cvasi-invariabil folosit sugera zicala „corb la corb nu-și scoate ochii”. Corbii care nu scoteau ochii celorlalți corbi, în cazurile astea, fiind medicii de la Colegiul Medicilor sau cei de la IML, de la caz la caz.
Cum spuneam, încet-încet, raporturile dintre medici și pacienți s-au antagonizat ireductibil. Pe fondul sărăciei generalizate, susținuți și de unele întâmplări nefericite, trăite sau povestite de alții, publicul, adică pacienții, mulți dintre ei, au dezvoltat o veritabilă ură de clasă față de întreaga breaslă medicală, fără să mai țină cont de nuanțe, generalizând tâmp, sub bombardamentul media susținut cu inconștiență. Pe unii dintre jurnaliști îi pot înțelege, este vorba despre ură pură, așa cum o înțeleg pe o celebră prezentatoare tv, care interpretează asemenea știri cu grimase de satisfacție specifice unui orgasm strașnic, obținut după ani de abstinență: celebra a picat examenul de admitere la facultatea de medicină și este fiică de infirmieră. Pe alții, însă, nu, pentru că au făcut-o doar din ușurință, din iresponsabilitate în spiritul non-jurnalistic al știrilor de la ora 5. Spirit potrivit căruia moartea unui pacient atârnă mai greu decât zece trasplanturi reușite. Ca om care cunoaște lumea medicilor în profunzime și ca jurnalist cu experiență de 25 de ani, pot spune că una din regulile predate la Facultatea de Jurnalism – „good news, no news” – este o tâmpenie, atunci când vorbim despre sistemul de sănătate. Cei care au invățat generații întregi de jurnaliști că trebuie să se bucure de moartea cuiva au construit premisele eșecului din sănătate.
Dacă nu înțelegem nici acum să fim, jurnaliști și pacienți, alături de medici, urmează să ne ia dracu’. De ce? Răspuns mai simplu decât ăsta nu există! Pentru că rămânem fără ei și o să începem să murim, noi, copiii noștri și părinții noștri, precum muștele!
Pentru cei care vor citi acest editorial și nu vor înțelege mare lucru, le mai dau o temă de gândire: v-ați pus vreodată în pielea unui medic care trebuie să trăiască umilința Plicului strecurat în buzunar sau aruncat pe masa din cabinet știind că nu procedează onorabil, dar că trebuie să ia plicul, pentru că altfel nu are ce mânca? Vorbesc și fac referire la mijloace de subzistență, nu la cumpărarea de tratate, la taxele de participare la congrese și la plata abonamentelor la revistele de specialitate. Dacă nici acum acei oameni nu înțeleg nimic, nu ne mai rămâne decât să ne tratăm toți cu foi de varză și sirop de ceapă.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.