Timp de două zile am făcut parte din ”Caravana cu medici”, în comuna Cocora din județul Ialomița. Oamenii aceștia lucrează în diverse spitale ori clinici din Capitală, dar au dăruit un week-end din viața lor, ca voluntari deci, pentru a descoperi prin mijloace specifice profesiei care e starea de sănătate a unui sat din inima Bărăganului. Concluzia e mai mult decât tristă. După ce au trecut prin filtrul consultațiilor aproape 200 de femei și bărbați, majoritatea de peste 50 de ani, alții spre 70, s-a constatat că jumătate din ei suferă de boli cronice, de care – atenție! – nici măcar nu știau, ducându-și suferința pe picioare, în tăcere. Unii au ajuns la un control abia spre bătrânețe, când nu-și mai suportau durerea. Pentru cei mai mulți drumul spre un specialist de la oraș are obstacole de netrecut.
E ora șase și jumătate, dimineața. Sâmbătă, 18 mai. Adunarea medicilor și a studenților la Medicină a fost programată la ieșirea din București, spre autostrada Constanței, la stația de metrou Anghel Saligny. Toată lumea e punctuală. Sunt mai multe automobile cu care ne vom deplasa spre destinație.
Prima observație. Toți sunt tineri. Dar atât de tineri, încât cu greu realizezi deosebirea între statutul de medic și cel de student. Fac cunoștință cu Vlad Berbecar, coordonatorul acțiunii de azi. E medic internist.
Echipa de azi
Salutări tuturor! Vor urma 22 de strângeri de mână, între care 12 medici și restul discipoli. Din specializările medicină internă, cardiologie, radiologie, neurologie și endocrinologie, anestezie, terapie intensivă, oftalmologie și optometrie.
Una dintre mașinile mai mari, cu tracțiune integrală, are o platformă suficient de largă încât să încapă acolo felurite aparate care au legătură cu domeniile enumerate. Va fi amenajat, cum zice Vlad, un spital în miniatură.
Planul de investigație
Un pic de istorie. Operațiunea Cocora a debutat efectiv cu o săptămână în urmă, atunci când o altă echipă a fost acolo și a recoltat sânge și urină de la cei care vor fi consultați azi și mâine.
Vă prezint ce s-a urmărit prin prelevarea probelor biologice, sânge și urină, conform Manualului voluntarului, practic un ghid al Caravanelor, pentru că deja aceasta este cea cu numărul 59. Dar despre acest subiect vom vorbi ceva mai încolo. Acum se ne lămurim ce e cu sângele, fiind verificate, ”hemoleucograma completă, alanin aminotransferaza, creatininemia, glicemia serică, colesterolul seric total, LDL colesterolul, HDL colesterolul, VLDL colesterolul și trigliceridemia, prezența antigelului HBs, prezența anticorpilor anti HVC, hemoglobina glicozilată”.
Analizele sunt susținute de un laborator de specialitate, în calitate de sponsor. Pachetul de analize înseamnă 500 de lei pentru fiecare om în parte. Să ne înțelegem, din punctul de vedere al pacienților totul e gratuit.
Micul ”spital” din ferma agricolă
Gata cu vorba, pe cai! Plouă. Ajungem destul de repede, cu unele mici-mari zgâlțâieli pe drumul comunal. Zici că a fost nu demult bombardat. Cartierul general al acțiunii a fost amenajat în incinta unei ferme agricole din vecinătatea comunei Cocora, iar spațiile de birouri transformate în cabinete medicale, și la parter, și la etaj.
La intrare, înregistrarea pacienților, sala de așteptare și mai departe întregul circuit medical. Compania aceasta, despre care aflu că aparține unor cetățeni danezi, s-a îngrijit și de transportul sătenilor de la ei de acasă până la policlinica ad-hoc.
Cei de la fermă au lansat invitația către Caravana cu Medici. S-a făcut informarea publică necesară, în cooperare cu Primăria și cu asistența sanitară locală. Ambasada Danemarcei are propria sa implicare, prin intermediul ei ferma din Cocora aflând de Caravană, mi-a spus Gabriela Nicolae, specialist în marketing.
Primii pacienți
Nici ora opt nu e. Se despachetează. Aparatele duse fiecare la locul lui. Halatele albe cară de zor tot ce le trebuie, pun fișele în ordine, Grabă deloc întâmplătoare. Deja apare autobuzul cu prima serie de 20 de siluete.
Chipuri cu riduri adânci. Câteva bastoane sprijină trupuri plăpânde. Degete îngroșate de munca pâmântului. Ochi pătrunzători și în același timp întrebători. Baticuri negre, pălării arse de soare. Haine zugrăvite în sudoarea arșiței. Pași legănați, greoi. Oftaturi.
Începe o zi lungă. Se va termina abia pe la opt, spre seară. Grupul sătenilor este condus mai întâi spre sala de așteptare, unde sunt și multe scaune.
Aici fiecare are de îndeplinit o procedură, anume să-și scrie numele, data nașterii și localitatea de domiciliu. E o fișă prin care își dau acordul să fie consultați. Semnaseră cu o săptămână în urmă același tip de document înainte de-a li se lua sânge.
Și cele dintâi fâstâceli
E momentul în care încep căutările prin buzunare, după ochelari. Alții își scot Cartea de Identitate, ca și cum ar vrea să demonstreze că sunt ei, învățați cu ghișeele străbătute în viața lor.
Nu puțini sunt aceia care, dezorientați complet, nu știu unde să scrie. Ori se plâng că literele de pe foaie sunt prea mici. Câțiva o zic p-aia dreaptă, printre bâiguieli. Adică nu știți să scrieți? Îi întreb direct. Dau din cap, că da.
Lucrurile se rezolvă cu ajutorul câtorva voluntari, plus angajați ai fermei, care dau cuvenita mână de ajutor. Oamenii aceștia în toată firea, de săteni zic, sunt atât de emoționați! Ca la școală. Când îi întrebi ”cum te cheamă, când te-ai născut, care e satul de domiciliu?”, se fâstâcesc, lasă capul în jos.
”Cu cifrele astea nu știu”
Tot acum oaspeții primesc și fișele cu rezultatele analizelor. E o lungă descriere a ce se întâmplă cu propriul lor corp. Cei mai mulți nu înțeleg nimic din întregul tabel.
Prima voce sare din rândul cocorenilor. ”Mie să-mi dea sapa, să mă duc la câmp. Cu cifrele astea nu știu!”. Cunoscându-se unii cu alții se destind cu amintiri și tachinări, ca în vreme de clacă. Care cu un zâmbet, care cu grija orătăniilor. ”Am dat dimineață la păsări să mânânce”. Treziți odată cu soarele.
Domnul Manda are 71 de ani și-mi vorbește despre satul Rovine, care vine de la luptele cu turcii, de demult. Și de un alt sat, Crunțiu, care cică și-ar trage seva din încruntarea trăitorilor. Și Mircea, de la marele domnitor. Își deapănă viața la Colectivă, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Universul le e cuprins între cerul de deasupra capului și brazda pe care au frământat-o dintotdeauna.
”Am mers prima oară la medic la 71 de ani!”
Vreau îndrept discuția spre sănătate. Ultima oară când v-ați făcut analizele? ”Acum patru ani”, în spital, la Slobozia. De, boala, fir-ar ea să fie, l-a obligat să se interneze, că l-au descoperit și cu diabet, și cu tromboflebită.
Până la cabinetul medical comunal are de mers un kilometru, de la el de acasă. Dă din mână, a nimica toată. A mers mult mai mult. Mereu. O dă iarăși pe depărtări. ”La noi în comună erau trei medici. Aveam și casă de nașteri”. Când? ”În tinerețea mea”.
Altă voce. A lui nea Nicolae. ”Am mers prima oară la medic la 71 de ani!”, la care o doamnă din apropiere face haz. ”Te-ai ținut verde!”. Rezistă cu greu pe baricada principiilor sale. ”Am avut o viață cumpătată”. Cu o pensie de 600 de lei, la fel ca și intervievatul de mai-nainte. Tot de la Cooperativă? ”Tot”.
Adevărul e că suma asta, de 600 de lei, sau cel mult 650, se tot repetă de la o gură la alta. Că doar din ce altceva să fi trăit aici, dacă nu din salariul de la CAP. Să fi trăit ori să fi supraviețuit. Când e vorba de pensie...
A făcut multe meserii la viața lui. Nea Nicolae, că la el mă întorc. Electrician, pe urmă sudor, șofer. A fost și potcovar. Mai nou, paznic de noapte. La vârsta asta? Se miră de surprinderea mea. ”Eu nu pot să stau”.
La doctor l-a obligat stomacul să se ducă. Îl tot durea. Nu-l mai doare, mă asigură. Tot ia niște pastile. Ce pastile? Se caută prin buzunare. Na, că uu le-a luat cu el. Le înghite oricum când își amintește, își recunoaște greșeala. Uite cum își chestionează vecinii, să îmi mi arate că nu e singurul. ”Aveți medicamentele la voi?”. Negativ. Aproape toți dau din cap.
Viața. Cu ale ei
Urmează doamna cu patru accidente vasculare. Tensiunea ”urcă și coboară”. Ridică mâna dreaptă în aer, să facă dovada spuselor. Cineva se plânge că nu poate să mănânce nimic. Totul îi vine înapoi. A fost la doctor, mai demult, ia niște pastile, dar nu-și mai fac efectul. Cineva își descrie amăreala din gât. de care nu scapă de mai mult timp. Adică de cât timp? ”Demult”. S-au rostogolit anii.
Alt glas. Femeia care nu poate să doarmă noaptea. Tușește îndelung, obosește repede, se zvârcolește în pat. Doctorul din comună i-a recomandat niște ”bulinuri”.
Tânguirile se înmulțesc. Mâini amorțite, amețeli, supărări, medicamente scumpe și pensii mici.
Doamna Maria face un calcul. Pensia de 640 de lei. Medicamente de 900 de lei. În fiece lună. Ceva nu se leagă. Ba se leagă. Are copii. O ajută ei.
Își plânge unul dintre băieți. Trăia tot aici, în sat. De la o răceală, cu niște complicații, a murit. Avea 46 de ani.
Un nou destin. Femeie, 52 de ani, trei copii, măritată de la 16 ani. Ea însăși se trage dintr-o familie cu zece copii. Muncește cu ziua pe unde apucă. Dacă se alege cu 50 de lei e ca și cum i-ar fi pus Dumnezeu mâna pe cap.
Are tensiune. Mare. Altfel, zâmbetul nu-i dispare. E ca un dat. Și atât. Face și ea ca și ceilalți. Normalitate?!
Un barbat spune că se balonează. Din când în când îi vine pe gâtlej mizerie, groasă. ”O elimin greu. De multe ori mă sufoc”.
”Amărăciune!”.
Trup firav, încorsetat de coloana aplecată mult în față, susținându-și mersul în toiag, dar totuși cu forța pasului apăsat. Își duce umbra cu demnitate. Știe să te privească în ochi și să-ți vorbească numai de lucrurile bune din viața ei.
De boli, nici pomeneală! ”M-am născut de Anul Nou”. După ce comuniștii i-au luat pământul a lucrat în Colectivă. În 1990 i-au dat ”democraticii” averea ”îndărăt”, pe care a împărțit-o copiilor ei.
De 27 de ani e văduvă. Nu e zi fără grădina ei, pe care o lucrează cu sârg. Mănâncă orice. Blândețea îi caracterizează privirea. ”Eu așa am învățat. Cel mai bine în viață e să ai sufletul ușor”.
De pe când era doar o copiliță a mers la câmp, cu plugul. Trebuia să facă ceva ce tatăl ei nu mai putea. ”A fost prizonier la ruși”, după război.
Dar acum, la alegeri, o să mergeți? O văd cât e de pusă, în continuare, pe fapte mari și de-asta o întreb. ”Mergem! Trebuie aleși și ăia”, o zice cu o lehamite, de te bate crivățul rostirii sale.
Dacă ar fi să spuneți un cuvânt, unul singur, ca să vă definiți viața toată, care ar fi acel cuvânt? Nici nu clipește înainte să răspundă. ”Amărăciune!”.
Satul în realitatea unei asistente medicale
Dacă te uiți pe harta județului Ialomița vezi că alte două comune flanchează Cocora, și mă refer la Colelia și la Reviga, pentru că și de acolo au venit oameni la consultații, în cele două zile cât am stat aici.
Cei din Colelia sunt însoțiți de asistenta medicală, Mirela Antohe, așa că am avut ocazia să aflu cum arată sistemul medical românesc din altă perspectivă. Dinspre ceea ce se cheamă ”talpa țării”.
Lucrează în acest loc de 23 de ani. Rememorează începuturile carierei sale. În Reviga erau patru medici. Șapte asistene medicale. La Cocora, până în 2002, a fost o ambulanță permanentă. Aparținea de Spitalul din Slobozia. Putea să intervină rapid în comunele din apropiere.
Ce se întâmplă azi? Se referă la doctorul Rotaru, cu care interlocutoarea mea lucrează de mulți ani. Omul merge prin mai multe sate, și în Reviga, și în Crunți. Peste tot, în fiecare zi, câte 70 sau 80 de oameni vin la consultații.
Se întreabă, retoric, ce se va întâmpla după ce doctorul Rotaru va ieși la pensie. Cine va mai veni în locul lui? Preferă să nu-și răspundă, din cauza perspectivei...
Șase luni. Un an?
Pacienții cu boli cronice trebuie trimiși la specialiși. La oraș. În Slobozia, ba chiar la București. De aici începe tragedia. Asistenta nu se sfiește s-o spună. Dacă suni acum pentru o consultație de specialitate, ești programat peste cel puțin șase luni. Sau chiar mai mult de atât. Un an.
Oare apuci să trăiești până în acel moment?! ”Eu însămi sun de multe ori la spital, la București, pentru programare pentru pacienți de-ai mei, și cei de acolo nu știu ce să-mi spună. Dacă mie nu știu ce să-mi spună, lor ce le-ar spune?!”.
Cercul vicios se închide din perspectiva țăranilor. Majoritatea nu au nici măcar banii de drum necesari, să poată merge la oraș. Cei pe care i-am chestionat îmi spuneau că nu au cu cine să-și lase casa, dacă au rămas singuri pe lume. văduvi,
Alții se plâng că satul nu mai e ce-a fost, ca relații de vecinătate. ”Nimeni nu-ți mai bate la ușă, cu lunile, să te întrebe măcar dacă mai trăiești”. Ca atare, dacă pleci pentru o zi întreagă sau mai multe, pe seama cui lași gospodăria?!
Tot ce contează...
Ulițe îmbătrânite, problemele de sănătate insurmontabile. Pentru Mirela Antohe nu mai e demult o noutate să primească în toiul nopții telefon. De la un consătean. Că îl doare cine știe ce. Se urcă în mașina personală și fuge spre locul acela. ”Cei mai mulți au probleme cardiace”. Și nu numai.
Nu există program de lucru fix. Stă cu telefonul deschis mereu. Și când se duce la cineva rămâne acolo cât e nevoie. ”Vreau să văd că e mai bine, nu plec de lângă el până nu văd că efectul tratamentului apare”.
Începe să râdă, dar cu amărăciune, când vreau să știu cum stă cu medicamentele. Să le cumpere din buzunarul propriu pe cele de strică necesitate e la ordinea zilei. ”Am la mine tot ce trebuie. Altfel, de ce mă mai duc la pacient, cu mâna goală?!”. Se bazează în mare măsură și pe ajutorul colegului ei, doctorul.
Doamna Antohe are un întreg cabinet medical în propria mașină. Asta este viața ei. Îmi mai spune un singur lucru. Așa ceva a vrut să facă, să ajute oamenii. A văzut lumina zilei în Reviga. Fiică a nesfârșitei câmpii. ”Să-mi spună cineva mulțumesc este tot ce contează pentru mine”.
Circuitul consultațiilor
Revin la acțiunea voluntarilor. Mini-spitalul începe să funcționeze. Vă descriu în continuare mecanismul, pentru că e uimitor cum toți componenții săi știu exact ce trebuie să facă. Din sala de așteptare pacienții sunt chemați, pe rând, către fluxul examinărilor.
În prima fază sunt măsurate înălțimea, greutatea, circumferința abdominală și cea a șoldurilor, plus indicele taliei. Li se ia tensiunea. Celor care au depășit 65 de ani, ca și diabeticilor, li se stabilește hipotensiunea ortostatică.
Vreau să vă spun că sunt oameni care nu știu ce greutate au. Nu s-au mai cântărit de nici ei nu știu când. Alții nu sunt siguri nici asupra înălțimii. Bâjbâie printre cifre, dacă sunt întrebați.
Examenul acesta clinic, alăturat interpretării rezultatului analizelor, face ca fiecare pacient să fie îndreptat spre următoarele cabinete medicale, în funcție de starea sănătății acelui om.
Mă refer la medicină internă, cardiologie, ecografie abdominală, neurologie, controlul plămânilor, endocrinologie și oftalmologie. Fiecare consultație durează cel puțin 20 de minute, pentru că săteanul e întrebat despre viața lui, regimul alimentar, ce îl doare, când a mai fost la medic, ce boli are, dacă știe de ele.
Unii mi-au zis, pe hol fiind, după ce ieșiseră de la consultație, că nimeni, niciodată, nu le-a mai dat atât de multă atenție.
Circuitul se încheie în fața specialistului care emite o scrisoare medicală, având sigla Caravanei, cu recomandări de tratament sau de investigații mai amănunțite. Scrisoarea trebuie să ajungă ulterior la medicul de familie al acelui pacient. Pentru că numai el asigură și documentul necesar compensării medicamentelor sau a spitalizării, dacă e cazul de așa ceva.
Concluzie înfiorătoare
După două zile de muncă și examinarea celor aproape 200 de pacienți vine și concluzia prezentată de Vlad Berbecar, coordonatorul Caravanei. Rezultatele sunt mai degrabă înfiorătoare, pentru că la jumătate dintre pacienți au fost depistate boli de care ei nu știau nimic. Au fost scoase în evidență abia acum, în urma analizelor de profunzime și a consultațiilor.
Urmează lista afecțiunilor. Diabet, hepatite, boli de inimă, grăsime în sânge. Și mai mult decât o suspiciune de cancer de prostată. Apoi insuficiențe renale. Și foarte multe afecțiuni ale tiroidei.
A fost chemată ambulanța
Apropo de cei care își duc boala pe picioare, fără să știe ce îi așteaptă la prima intersecție a destinului lor. Duminică, 19 mai, a fost chemată Salvarea la ferma din Cocora. O femeie de 73 de ani, care altfel venise bine-mersi cu autocarul, alături de consătenii ei, are diabet. Nivelul glicemei, la recoltarea sângelui, fusese de 400. Și nici acum semnele nu sunt mai bune.
Subliniez, nu a știut până acum că are diabet! Urgența tratamentului în spital nici nu se mai pune în discuție. O văd întinsă pe pat, până să vină ambulanța. E neobișnuit de calmă, capabilă să poarte totuși un dialog coerent.
De dimineață s-a trezit, a dat mâncare la orătănii. Ea, în schimb, n-a mâncat nimic. După care a plecat spre locul de întâlnire cu ceilalți vecini ai ei, să vină spre ferma unde îi așteptau medicii.
Pentru ea, ce are pe suflet e mult mai complicat, în comparație cu trupul. Necazuri cu neamurile. Numai despre așa ceva amintește. Altfel, are ochii atât de senini, ca și cum nimic nu s-ar întâmpla, în timp ce agitația nu se oprește în jurul ei.
A fost luată în cele din urmă cu salvarea. Soțul femeii era de față. Venise și el pentru control. Rămăsese pironit. Nu mai știa ce să spună.
O anume constatare
Vlad zice că nu e prima oară când Caravana depistează boli care macină oamenii dintr-o comunitate, fără ca ei să aibă habar. Unui bărbat de 60 de ani i-a depistat o tumoră abdominală. El nu simțea nimic, nu avea, cum s-ar zice, simptome. E doar un exemplu dintre multe altele.
Pe de altă parte, e surprins de numărul mare de suferințe din Cocora. Sătenii, deși nu se simt bine deloc, de mulți ani, nu aveau certitudinea diagnosticului. ”Am fost în sate mai izolate în care nu erau atât de multe probleme”.
Scurte rapoarte medicale
Fac un tur de orizont printre medicii din Caravană. Anamaria Anghelina, medic oftalmolog, la rândul ei cu vastă experiență în alte acțiuni umanitare de acest fel, și-a dat seama că majoritatea oamenilor din mediul rural nu au făcut niciodată un control asupra stării în care se află vederea lor.
Dar nu trebuie neapărat să fie sate din creierii munților. ”Am întâlnit un om de 40 de ani care avea minus 10”, în privința capacității sale de a distinge ce e în jurul lui. Și asta se întâmpla într-o comună din apropierea Bucureștiului.
La oftalmolog ești pus și să citești litere, să își dea seama doctorul ce vezi și ce nu. Ce te faci însă când pacientul îți zice că nu știe să citească?! Ai întâlnit asemenea cazuri? Alte comentarii sunt de prisos...
Colega sa de specialitate, Inna Moia, spune că o bună parte dintre pacienții din Cocora au fost prima oară la un consult al ochilor cu cel puțin zece ani în urmă. La o parte dintre ei a găsit leziuni pe care ei nu le-au luat în seamă, dar atât de vizibile încât nu mai e nevoie de un aparat ca să le observi.
Alexandra Pavăul, medic specialist în cardiologie. Hipertensiunile sunt la ordinea zilei printre pacienții din Cocora și localitățile învecinate. Apoi colesterolul. Din discuțiile cu ei rezultă că unii își cunosc problemele. Dar, în același timp, continuă să urmeze tratamente pe care le-au primit cu mulți ani în urmă, fără ca acestea să mai producă efecte. E clar că nu au mai ajuns la un consult de specialitate.
Andra Valentina Iosif, medic specialist în neurologie, se referă la un pacient cu debut al bolii Parkinson și la o femeie cu epilepsie. Aceasta din urmă nu mai face niciun tratament. ”Mulți acuză amețeli”. O femeie se plânge de dureri de cap de care nu poate să scape sub nicio formă.
Liliana Ilași, medic pneumolog, participă pentru prima oară în Caravană. Are pe masă un aparat care se numește spirometru. Trebuie să sufli cu putere printr-un tub, să se vadă și în acest mod, mecanic, sănătatea plămânilor. E o ”jucărie” nemaivăzută de trăitorii de pe aceste meleaguri.
Ei au avut la un moment o medicamentație pentru o serie întreagă de afecțiuni pulmonare, de mai mică sau mai mare amploare, dar le-au abandonat. Bronșite, astm bronșic, nenumărate.
Vlad Munteanu, medic specialist în radiologie. La un pacient cu hepatita B există bănuiala unei formațiuni benigne. În altă situație a ieșit în claritate litiaza. Altora, pietre la rinichi și la fiere. Și o piatră în vezică. Mulți bărbați prostata mărită.
Începuturile unui fenomen
Finalul acestui vast material aparține istoriei. E un trecut relativ recent, legat de felul în care cadrele medicale înțeleg solidaritatea cu semenii lor cei mai urgisiți de starea precară a sistemului sanitar din România, locuitorii satelor.
Când am aflat prima oară de Caravana cu Medici, pe Mihai Ranete l-am contactat, în calitatea sa de fondator și de lider al acestei structuri. Un medic tânăr, în specialitatea radiologie, de la Spitalul Fundeni.
Înțeleg din discuția cu el că baza se află într-o mișcare a studenților mediciniști din Universitatea ”Carol Davila”.
Amintiri. Se întâmpla cu șapte ani în urmă. Era în anul patru de studii când află de un proiect al Societății Studenților. De mers în județul Tulcea, în Luncavița, pentru a consulta sătenii.
Au fost atunci 25 de studenți care au pronit cu entuziasm la drum. ”Luasem cu noi niște aparate de măsurat tensiunea. Împrumutasem ș un ecograf”.
În spatele cifrelor sunt suflete
Mihai pune prima cărămidă la temelia Caravanei. Se întâmpla în 2014. Tocmai își începea rezidențiatul. Nu a fost singur. Cristina Niță, Claudia Negrea, Andrei Pop și Mihai Berbecar au fost alături de el.
Toți din aceeași generație. Zice, și îi observ regretul pe chip, că numai el și cu Mihai au rămas între timp în țară.
Caravana are ca țintă exclusiv mediul rural. Apar alte două nuclee, la Iași, cu doi ani în urmă, și la Cluj, anul trecut. În 2019 li se va alătura filiala din Timișoara. Așadar statistica celor 59 de caravane însumează acțiunile întreprinse până acum de toate cele trei entități, mai vechi, ale acestei organizații.
Cifre. Dar în spatele cifrelor sunt oameni. Deci hai să numărăm oamenii. Greu de știut cu exactitate. Estimarea urcă spre 6.000 de pacienți, câți au fust consultați în anii aceștia de zbateri, în Caravane. Unde au venit să pună umărul cu știința lor vreo 400 de cadre medicale, incluzând și studențimea.
Angrenajul e în plină dezvoltare, iar Vlad Brebecar ține să remarce că ținta lor e ca fiecare filială să aibă câte șase ieșiri în teren pe parcursul unui an. Cele 59 de caravane deja realizate au fost în tot atâtea localități de pe cuprinsul țării.
Trei feluri de caravane
Dacă vrei să faci bine nu înseamnă că ești mereu primit cu brațele deschise. Prima acțiune, spune Mihai, a fost în Năeni, de Buzău. Când s-au dus acolo, autoritățile locale nici nu au vrut să stea de vorbă cu ei. Nu înțelegeau ce vor străinii ăștia. Pe parcurs s-au dumirit. În final, au consultat 200 de săteni.
Mai trebuie să știți că expedițiile, dacă le pot spune așa, sunt de trei feluri. Una este axată pe adulți, și cu precădere pe vârstnici. Alta se adresează femeilor, însemnând între altele consult ginecologic, ecografii mamare. Și a treia e dedicată copiilor. În cel din urmă caz apar în peisaj și medicii stomatologi.
O altă latură foarte importantă, tot legată de minori, este educația sanitară. Se merge în școli și micuții învață tehnicile pentru acordarea primului ajutor.
Mai nou, primesc invitații de la autorități. Organizația are și propriul departament de grafică. Se fac afișe răspândite în satul respectiv, cel vizat de consult. ”În ultimii doi ani au apărut foarte multe solicitări”, spune Mihai. Vor ajunge, pe rând, peste tot unde sunt așteptați.
Lacună legislativă
Nu voi încheia înainte de a da din nou cuvântul lui Vlad Berbecar, care se referă la o lacună legislativă. Consultul medical în campanii. Actualmente se știe că nu poți face consultații decât în cabinete, în spitale sau în alte spații acreditate. ”Noi suntem într-o zonă gri”.
Propunerea de modificare a legii există. ”Voluntariatul în domeniul medical nu e reglementat”. E de stabilit un raport clar între serviciile medicale oferite în acțiunile din teren și Asigurările de Sănătate, pentru ca pacienții să beneficieze de tratamentul de care au nevoie, în urma scrisorilor medicale emise de experții cu rucsacul în spate.
În loc de epilog
După cele două zile petrecute în Cocora mărturisesc că eu am fost mult mai obosit, doar ca observator, în comparație cu medicii și cu studenții care au muncit de dimineață până aproape de apusul soarelui. Vreți să știți ceva? Și-au păstrat tonusul până la cel din urmă pacient.
Pe Mihai Ranete l-am întrebat ce îl mână în tot ceea ce face de atâția ani încoace, E mai degrabă un chestionar retoric, văzând pe viu ce se întâmplă. ”Consider că ceea ce facem e ceva normal. Pentru că avem o datorie față de această țară”.
Poza de final e cu un grup de tineri entuziaști.