Era în primăvara anului 1985…Viața cea de toate zilele devenise tot mai aspră. Lipsă de alimente, frig în case, beznă în casă noaptea. Trebuia, însă, să fii încadrat în câmpul muncii și să faci mulți copii. Mijloace contraceptive ioc, mii de femei supuse unui regim inuman! Mutilate pe viață. Dacă o mai apucau, după intervențiile care mai de care mai oculte, în disperarea de a nu naște fără voie.
Mărturia. „Eram economist în stagiatură și aveam 26 de ani. Mă căsătorisem în toamna lui ’84, cu prima mea dragoste din liceu. Aveam, însă, o ditamai ghiuleaua legată de picior. Îi mărturisisem, de altfel, soțului meu ce mă oprea să spun „da” după prima cerere în căsăstorie. Într-o relație anterioară, deteriorată din cauza violenței, apucasem să rămân însărcinată”, mărturisește Cristina Sima. Am înțeles din discuția purtată cu ea că, disperată, apelase la serviciile unor cunoștințe, care i-au intermediat, pe bani buni, un chiuretaj într-un cunoscut spital bucureștean, ea locuind în Capitală. „Mai mult ca sigur că, fie prietenul meu avea telefonul ascultat, tatăl lui fiind o persoană publică interesantă, probabil, pentru cine trebuie, fie că un binevoitor din anturaj fusese strâns cu ușa să facă o delațiune. Eu nu mă ascunsesem de prieteni, le spusesem că vreau să fac o intervenție. Cert este că nu au reușit să facă un flagrant, dar, a doua zi de dimineață, niște indivizi în costume gri, într-o Dacie neagră, cum era moda pe atunci, m-au săltat din pat, și m-au dus pe Eforie, la Poliția Capitalei”, își continuă Cristina povestea.
Mărturia. După ore bune în care problema a fost întoarsă pe toate fețele, mai cu amenințări, mai cu blândețe mincinoasă, Cristina nu a binevoit să spună ce vroiau ei să audă. Adică nume, rețea etc, și a fost dusă de urgență la alt spital, unde s-a mai intervenit odată, vezi Doamne, primul chiuretaj nu fusese bine făcut. „A fost o spitalizare forțată și deși nu eram închisă, eram urmărită peste tot, iar lumea se uita la mine cu ochi ciudați”, spune interlocutoarea noastră, după care continuă: „Cert este că am rămas cu un dosar pe cap și deși lucrurile își urmau cursul firesc era clar că, mai devreme sau mai târziu, problema trebuia tranșată. Soțul meu era jurist și lucra la Biroul de Turism pentru Tineret, în subordinea Uniunii Tineretului Comunist, unde șef era Nicu Ceaușeascu. Și-a luat inima în dinți și s-a dus la el să-i ceară ajutorul ca să mă salveze. Iar Nicu a făcut-o. Mai mult, a zis că îl înțelege și că îl invidiază pentru că are o soție pe care o iubește cu adevărat. În vremea aceea, lui Nicu îi fusese băgată pe gât de către mama sa, Elena Ceaușeascu, Poliana Cristescu. Așa că, în ziua fatidică, m-am dus la Procuratură, soțul meu a intrat, a stat vreo 10 minute de vorbă cu procurorul, după care acesta a ieșit și mi-a declarat vădit impresionat: ”să nu uitați niciodată tovarășă ce a făcut soțul dumeavoastră”. Eu știam, însă, că ajutorul venise din altă parte!”. Din nefericire, după acest incident, Cristina nu a mai putut face copii.