Nu sunt un fan al bugetarilor, dar înţeleg importanţa vitală a serviciilor publice.
Poţi avea o ţară de imbecili, dacă profesorii sunt ei inşişi nişte amatori. Poţi avea o ţară de suferinzi, dacă medicii sunt comozi sau prost organizaţi. Oamenii mor pe stradă dacă serviciul de ambulanţă nu e bine echipat. Copiii sunt ucişi pe trecerea de pietoni, dacă examenul de conducere se ia contra şpagă. La un moment dat schemele s-au umflat, iar veniturile bugetarilor au crescut peste măsură. Bonusuri, ore suplimentare, prime de vacanţe, de şcolarizare, de limbi străine au camuflat generozitatea excesivă a politicienilor faţă de clienţii lor din administraţie. Copiii luau note mai bune la bacalaureat, dar nu pentru că profesorii erau mai bine plătiţi, ci pentru că erau lăsaţi să copieze. Pacienţii erau îndopaţi cu medicamente scumpe, dar asta nu îi făcea mai sănătoşi. Într-un birou de minister e nevoie de cinci-şase oameni care să învârtă aceeaşi hârtie de care în sectorul privat se ocupă o singură persoană. Pentru că orele suplimentare erau plătite, funcţionarii mai pierdeau vremea şi după program (jocuri pe calculator, chit-chat, nu vă imaginaţi mari sacrificii) ca să-şi poată plăti mai repede ratele la bancă. În acelaşi timp lucrătorul la patron muncea 8 ore doar în contractul de muncă. În realitate, 10-12 ore.
Un asemenea dezechilibru trebuia corectat. Pentru că lucrurile o luaseră razna şi deficitul bugetar se îndrepta vertiginos către 11%, la începutul lui 2010 s-a decis tăierea salariilor în sectorul bugetar cu 25% şi eliminarea din sistem a surplusului. Presaţi de evenimente, guvernanţii nu au stat nici să estimeze surplusul şi nici să taie diferenţiat salariile. Regula de atrofiere naturală (1 angajare la 7 plecări) a rămas singurul mecanism de selecţie. Bonusurile, primele, stimulentele au fost eliminate sau introduse in salariul de bază. Efectul a fost bun. S-a redus risipa, s-au echilibrat cheltuielile bugetare, ne-am împrumutat cu mai puţini bani pentru a susţine dezmătul. Salariatul din sectorul privat câstigă acum în medie cam la fel cu salariatul bugetar.
Cu toate aceastea, din punct de vedere funcţional nu suntem într-o situaţie mai bună decât în 2010. Avem ceva mai puţini bugetari, dar nu cu mult. Un amestec de clienţi politici şi funcţionari competenţi de carieră. Salarii total demotivante. Toată lumea aşteaptă (şi când spun "aşteaptă" mă gândesc efectiv la "stat degeaba") să se revină la salariile din 2009, când se puteau plăti ratele la bancă fără eforturi. "Toată lumea", adică şi funcţionarul pierde-vară care a plonjat în sistem fără nici o vocaţie, pentru că acolo a vrut tăticul să îl plaseze, şi funcţionarul super-competent care a vrut să facă din serviciul public o carieră. Nimeni nu mai mişcă un deget pentru acest salariu de mizerie. Dacă vrei să te servească funcţionarul public trebuie să îl miluieşti. Dacă vrei un control corect trebuie să cotizezi. Cei competenţi pleacă liniştiţi spre sectorul privat, unde, chiar dacă se munceşte mai mult, se plăteşte ceva mai bine meritul şi performanţa. Cei incompetenţi stau pe loc şi aşteaptă să vină opoziţia la putere să le redea salariile din vremurile de glorie.
Atrofierea naturală de 1 la 7 înseamnă că îţi pleacă 7 oameni de calitate ca să îşi poată plasa un politician o loază în post.
Pe scurt. Se pot mări salariile bugetarilor. Se pot da prime de performanţă. Nu doar că se poate, cred că trebuie făcut rapid acest lucru. Cum? Unu: o analiză rapidă a fiecărui departament, şcoală, spital, secţie, serviciu. De câţi oameni e nevoie să facă acelaşi lucru? O să constatăm excedent de posturi. Doi: puşi pe liber toţi funcţionarii. Trei: organizat concursuri, re-angajaţi cei mai competenţi pe posturile rămase. În 6 luni se poate face asta. În următoarele 6 luni vom avea cel mai performant aparat bugetar. Şi bine plătit. Cei care fac asta câştigă alegerile.