Doi jurnalişti, Marina Constantinoiu şi Istvan Deak, încearcă, din martie 2016, să pună cap la cap piesele unui puzzle complicat, pentru a prezenta publicului adevărul despre fuga din România comunistă. „Nu suntem pregătiți încă să ne facem socoteala cu trecutul recent (…). Avem de acoperit niște responsabili, care sunt acum bine-merci, cu pensii speciale, afaceri prospere sau cariere solide”, pun punctul pe „i” cei doi jurnaliștii, în a doua parte a interviului acordat Evenimentului zilei.
- Ileana Ilie Ungureanu: Cei prinși îi turnau pe ceilalți? Spuneau tot ce știau autorităților?
- Marina Constantinoiu: Securitatea avea informatori în toate lagărele de refugiați, fără excepție, aveau și agenți trimiși în reconstituire, acoperiți ca frontieriști pentru a testa vigilența grănicerilor, atitudinea iugoslavilor și atmosfera din lagăre. Evident că toți cei returnați sau prinși erau subiectul unei posibile racolări ca informatori ai Securității și aveau obligația săptămânală, și ulterior lunară, de a trece pe la secție să dea cu subsemnatul. Chiar și pe frontieriștii ajunși cu bine în străinătate, Securitatea încerca să îi racoleze. Aveau la îndemână măsura șantajului, intimidarea familiei etc. Mulți dintre frontieriști au fost urmăriți și turnați chiar dacă ajunseseră în Occident și își vedeau de viață acolo. Au descoperit asta în dosarele de la CNSAS pe care și le-au solicitat după Revoluție.
- Au fost omorâți și cetățeni străini în România?
- Cu ajutorul cercetătorului german Georg Herbstritt, care deține probe că peste 800 de est-germani au încercat să fugă prin România, am reușit să adunăm documente care atestă moartea a cel puțin patru cetățeni est-germani. În cazul unui profesor universitar din Rostock nu există niciun dubiu, existând nenumărate documente de arhivă care descriu condițiile în care acesta a fost împușcat, de față cu soția și fetița lor de 9 ani, la Jimbolia. Știm și cine a tras, și ce a urmat pentru familie, și cum STASI a refuzat repatrierea cadavrului, considerându-l pe fugar „un trădător de țară, care și-a meritat soarta”. Nu știm ce au făcut ai noștri cu cadavrul. Și poate nu ar fi rău să aflăm.
- Iar celelalte trei cazuri?
- Au anumite semne de întrebare, în sensul în care o persoană a fost găsită decedată pe malul sârbesc al Dunării prezentând urme de violență, la a doua tentativă în decurs de doar câteva zile, corpul unei a treia persoane, prezentând tot urme de violență, a fost găsit abia în Bulgaria, la Vidin, însă anchetatorii locali au stabilit că acest cadavru provine de pe zona româno-iugoslavă a Dunării. Iar în cazul unei a treia persoane, dispărută fără urmă de aproape 50 de ani, enigma e totală. Bărbatul și-a anunțat familia din RDG că va încerca să fugă în Iugoslavia via România, există și un document care atestă intrarea sa în România și aici se încheie orice informație despre el. De ce au murit? Fiindcă un soldat grănicer de 19-20 de ani, spălat pe creier de propaganda comunistă, că frontieriștii sunt infractori periculoși dispuși să-l omoare pentru a fugi din țară, nu putea să facă diferența între un fugar român sau de altă nație, și considera că își face datoria și respectă ordinele, iar legea oricum îi acoperea fapta.
- Ați scris că Ceaușescu făcea afaceri bănoase de pe urma frontieriștilor (români și străini). Și că banii care erau plătiţi de frontierişti călăuzelor ajungeau, de fapt, în cea mai mare parte, la Securitate. Cum anume se făceau afacerile?
- Setea nemărginită de recunoaștere internațională a lui Ceaușescu în anii , 68-, 70 a înlesnit o colaborare fructuoasă cu RFG. Trebuie amintit că Ceaușescu nici măcar nu era original. RDG a fost prima țară care în 1962 a demarat vânzarea de frontieriști, direct din închisorile în care erau încarcerați. De aceea, pentru RDG era extrem de important ca Romania și Iugoslavia să repatrieze frontieriștii est-germani prinși, pe care îi băgau în închisoare și apoi îi vindeau în secret RFG. Între 1964 și 1989, RDG a vândut peste 33.000 de deținuți, majoritatea cu intenții de plecare definitivă din țară. Din 1964 au început primele discuții pentru vânzarea etnicilor germani din România, dar, abia în mandatul lui Ceaușescu, afacerea a înflorit. Păi, ce făcea Ceaușescu dacă granițele României erau libere și fiecare putea pleca când voia? Mai plătea cineva ceva? Evident că nu, și vorbim de peste 220.000 de etnici germani vânduți.
- Dacă exista posibilitatea aceasta, de ce unii dintre ei au ajuns frontieriști?
- Sistemul era atât de corupt, încât mulți etnici germani din România au intrat în criză de timp, văzând că toți vecinii le pleacă, iar statul român nu îi avansează fără şpagă pe listele de plecare, fiindcă tot statul român decidea cine iese și când (RFG nu avea dreptul la solicitări nominale). Așa au ajuns unii dintre ei frontieriști, iar mulți au plătit cu viața. În rapoartele zilnice pe care le primeau Cabinetul 1 și 2, adică Nicolae și Elena Ceaușescu, evenimentele la frontieră erau cap de listă, la fel și atmosfera în rândul etnicilor germani din județele Sibiu și Timiș, cu privire la situația plecărilor din țară. Inclusiv frontieriștii estgermani mărturiseau că pentru suma corectă de bani, puteau fi eliberați din arest.
„Justiția actuală se face că plouă și că nu știe realitatea din acei ani”
- Ileana Ilie Ungureanu: De ce veneau cetăţeni ai altor ţări socialiste în România, ca ţară de tranzit către Lumea Liberă, într-un stat în care legea permitea folosirea armei pentru oprirea celor care doreau să părăsească ţara?
- Marina Constantinoiu: Realitatea este că, în România, au fost cei mai puțini. Dacă ne raportăm la estgermani, vorbim de sute, dar conform cercetătorului german Georg Herbstritt, de șase ori mai mulți au fost în Bulgaria (peste 4500) și mult mai mulți în Ungaria. Ca să nu ne raportăm la Ungaria, Cehia, Slovacia sau Polonia, în Bulgaria încă din 1992 s-a pus problema morților de la frontieră într-un discurs public în Parlamentul de la Sofia. Ministerul de Interne și cel al Apărării au fost obligate să prezinte în Parlament un raport detaliat cu câți oameni au murit la frontiera bulgară. Conform raportului acuzat în termeni duri de opoziție ca fiind unul mincinos, între 1946 și 1985 muriseră 339 de persoane. Ulterior, Bulgaria a permis acces nemijlocit unui cercetător german, Stefan Appellius, să investigheze moartea cetățenilor estgermani la granițele Bulgariei. El a instrumentat 18 cazuri de persoane ucise și estimează numărul real al nemților decedați la 90-100.
- De ce credeți că România, la 30 de ani de la Revoluție, nu cunoaște dimensiunile acestei tragedii naționale?
- Noi credem că nu vrem să știm. Pentru că tot din comunism am învățat să pasăm sarcini și chiar vina. Să nu ne asumăm nimic. Nu suntem pregătiți încă să ne facem socoteala cu trecutul recent. Deci, nici să progresăm. Avem de acoperit încă niște responsabili, care sunt acum bine-merci, cu pensii speciale, afaceri prospere sau cariere solide. De ce să ne legăm la cap asumând crime și abuzuri, de ce să reabilităm oameni, de ce să plătim despăgubiri? Nu mai bine ținem mizeria sub preș?
- Dar există vreo cale legală pentru ca frontieriștii să fie reabilitaţi, iar în cazurile specifice, să le fie recunoscut statutul de deţinut politic?
- Calea legală este complicată de șmecheria lui Ceaușescu, de a schimba Codul Penal și de a transforma detențiile politice în detenții de drept comun. Justiția actuală se face că plouă și că nu știe realitatea din acei ani, că nu înțelege condițiile în care se făceau arestări și se pronunțau condamnări, și respinge pe bandă solicitările frontieriștilor. Există și excepții. Semn că, de discernământul completelor de judecată și de buna lor credință, depinde totul. Și există precedente în străinătate. În Germania, evident, dar și în Slovacia și Cehia, două state care au de plătit, în urma unor sentințe, despăgubiri unor victime sau urmași ai victimelor de la Cortina de Fier. Întâmplător, foști estgermani. Dar e un început. România nu are de cât să deschidă ochii și să își îndrepte urechile către vecini. Și să-și revină din amnezie.
- Cine v-a „recomandat” să uitați de acest subiect? Și de ce?
- Foarte mulți. Dintre cei care au avut legătură directă cu fenomenul. Dintre oamenii din justiție, dintre prietenii care nu înțeleg cum de nu renunțăm, dacă vedem că nu se mișcă nimic oficial, dintre postacii care nu pot să-și depășească nici măcar condiția de simpli cititori de titluri indignați de meserie, care nici cu documentele în față nu pricep că adevărul poate să iasă la iveală de unde nu te aștepți și când ți-e lumea sau funcția mai dragă.
„Prețul pentru libertatea de care ne bucurăm azi, de a pleca să muncim și să trăim unde vrem, a fost foarte mare”
- Ileana Ilie Ungureanu: Ce anume vă mână în lupta asta? Care este scopul principal al campaniei?
- Marina Constantinoiu: Scopul principal este de a trage un semnal de alarmă asupra modului în care este ignorată și parțial rescrisă istoria reală a comunismului din România, a modului în care zeci de site-uri și sute de pagini și conturi de pe rețele de socializare răspândesc fake news despre România comunistă și Ceaușescu, adunând în mod inexplicabil mii de likeuri, share-uri și comentarii pozitive, culmea, chiar din rândul tinerilor care nu au trăit acele vremuri. Prețul pentru libertatea de care ne bucurăm azi, de a pleca să muncim și să trăim unde vrem, a fost foarte mare. Nimic nu este garantat în viață!
- De ce credeți că le e teamă și azi frontieriștilor să vorbească despre aceste tentative de trecere „dincolo”?
- În primele două campanii, frontieriștii aveau speranță și erau optimiști că se poate schimba ceva, acum vedem doar resemnare și dezgust din partea lor. Au trecut 14 ani de la prima campanie, iar, între timp, șeful de post din localitatea de frontieră e primar, procurorul de caz a ajuns om de afaceri, iar secretarul de partid este politician, în timp ce frontieristul este tot nereabilitat. În instituțiile statului român și-au pierdut speranța de foarte mult timp. Dacă noi îi scoatem abia acum de la naftalină pe torționarii și pe opozanții regimului comunist din anii , 50, frontieriștii vor veni la rând peste vreo 20 de ani.
- Ați prezentat campania „Frontieriștii” la Viena, la Institutul pentru Regiunea Dunării și Europa Centrală, în fața unui public tânăr. Cât de receptiv este însă publicul din România?
- După trei ani de la startul campaniei, avem, pentru prima dată, șansa de a prezenta campania în România. După engleză, germană, franceză, vom prezenta și în limba română. Nu știm ce public ne așteaptă. Chiar avem mici emoții, că după conferință o să vedem fețe confuze, puse pe gânduri dacă ceea ce au auzit e scenariul unui film sau realitate. Urmează un film documentar despre fenomenul frontierist, care are parțial la bază campania noastră, încercăm și un film documentar despre fuga unui vest-german cu o tânără din Berlinul de Est pe la Dunăre. Sunt semne că munca noastră este apreciată și asta ne bucură și ne dă putere să mergem mai departe.
- Care e mesajul pentru tinerii care vă citesc? Ce trebuie ei să înțeleagă?
- Ar fi extraordinar dacă un tânăr ar fi ajuns să citească interviul până la această întrebare. Noi avem cititori de titluri, care nu deschid articolele, însă se grăbesc să critice imediat. Până și ei trebuie să conștientizeze luxul pe care îl reprezintă libertatea. Un lux pentru care mulți au plătit cu viața. De la imposibilitatea de a deține un pașaport, la oportunitatea de a călători între statele Schengen fără niciun control la frontieră este un pas uriaș. Sau oportunitatea de a circula din România doar cu buletinul. Mai trebuie să înțeleagă că noi comparăm mere cu pere când spunem că iată ce a pățit România când s-au deschis granițele, milioane de oameni au părăsit țara, iată câte familii destrămate! Da, pe de o parte este o problemă pentru țară (poate ar fi trebuit să facem ceva mai bine, pentru a-i ține acasă???), dar pe de alta este chiar dorința omului de a putea alege! De a merge unde dorește. Este și ăsta efectul celor 45 de ani trăiți în închisoarea în aer liber, numită România.