Francezul Alexandre Aja pare să se specializeze în filme horror.
Primul lui scurtmetraj, „Over the Rainbow“ (1997, nominalizat la Cannes pentru premiul cel mare), era o comedie romantică horror. Şase ani mai târziu, intrarea la Hollywood şi-a făcut-o via un remake al unui clasic al genului horror - „The Hills Have Eyes“ (pentru ecranele româneşti, „Dealuri însângerate“). Anul acesta revine tot cu un horror - „Mirrors“ (tradus în România „Oglinzi malefice“).
Nici „Oglinzile...“ nu sunt o idee originală a cuplului de scenarişti Aja-Gregory Levasseur, ci se bazează pe sud-coreeanul „Into the Mirror“, scos pe piaţă acum cinci ani. Ca şi alte horroruri asiatice recente, această poveste restaurează spaime şi simboluri care au rezistat în timp în diverse culturi în forme multiple, de la basme la superstiţii. Oglinda - şi spaima de ea - are o istorie îndelungată ca simbol cu multiple faţete: porţi către alte lumi, spaţiu al reflexiei care aduce adevărul fie tămăduitor, fie înfricoşător, suprafaţă lunecoasă în care e posibil ca sufletul să fie prins ca într-o capcană, fără scăpare.
Ben Carson (Kiefer Sutherland) este un fost poliţist care încearcă să se recupereze în urma unei traume. Pentru a-şi susţine familia, se angajează ca paznic de noapte al unui magazin de lux care a ars într-un incendiu devastator (filmările sau făcut în Bucureşti, la Academia de Ştiinţe şi Casa Poporului). Carson trebuie să patruleze în interiorul acestei ruine cu o torţă care iluminează un decor grotesc de manechine topite. Printre lucrurile neatinse de foc se numără câteva oglinzi mari, despre care Carson descoperă destul de curând că sunt posedate de stranii entităţi care încearcă să îi comunice ceva. Premisa de la care pleacă filmul - şi anume că un obiect aparent inofensiv din repertoriul de obiecte de uz cotidian poartă în el ameninţări nebănuite - a fost îndelung exploatată de noul val de filme horror care au făcut istorie începând cu sfârşitul anilor ’90. Au fost casete video, telefoane, fotografii, acum sunt oglinzi. Teoretic, sursa tematică a filmului i-ar oferi toate posibilităţile pentru un horror psihologic inteligent. Din păcate, Aja eşuează în reţeta simplă a imageriei groteşti, fără să adauge subtanţa şi suspansul înţelept concertat care l-ar scoate din categoria „copie“.
Nota: ** , nota 4