În broşura Cînd Tănase era Rege, George Mihalache face un bilanţ spectacolelor de revistă care-l ridiculizau pe Stalin după începtul Războiului Sfînt.
Cel poreclit Măcelarul de la Kremlin era subiect de haz în trei interpretări diferite: Alexandru Giugaru, Eu şi Stalin, George Gruner, la Alhambra, şi Constantin Tănase, la Savoy.
Compozitorii nu se lasă nici ei mai prejos. Ion Vasilescu, Nicuşor Kirkulescu, Mişu Constantinescu, Gherase Dendrino se transformă peste noapte în variante muzicale ale poetului George Militaru. Titlurile şlagărelor nu mai au nevoie de vreun comentariu: Te recunosc şi pe întuneric, Bucureşti, La Crimeea, peste mare, A plecat la vînătoare, Agarici, Tot ce e românesc nu piere.
După ce vin ruşii, lăutarii schimbă macazul. Băieţi deştepţi, dar şi cu tradiţia rusească a respectului faţă de artă, noii năvălitori nu-i pedepsesc. Lui Giugaru şi lui Tănase nu li se întîmplă nimic. Doar George Gruner, dat fiind că era neamţ, e dus în Rusia, retrocedat, însă, ca să zic aşa, prin intervenţia Elvirei Godeanu, simpatia lui Dej.
Nu ştiu dacă lăutarilor li s-a comandat să scîrţîie altfel. Sigur e că dînşii se convertesc cu iuţeală. Primul lor laitmotiv: au suferit pe vremea lui Antonescu! Nu suferiseră, evident. Lăutarul numărul unu al patriei, Constantin Tănase, are suficientă trecere la Mareşal pentru a obţine scoaterea lui Sergiu Malagamba de la Tîrgu-Jiu, trimis acolo, pentru că lansase moda malagambistă: pantaloni foarte strîmţi, pantofi din azbest, cu talpa dublă.
Cu toate acestea, revista Circul Tănase, ţinută la Circul Paladium, are drept laitmotiv cupletul:
„Salutare frăţie / Pe timp de democraţie / Că pe timp de dictatură / Cu onorata cenzură / Destul am tăcut din gură / Nu puteam să spun musiu / Tot ce vreau şi tot ce ştiu / Că ajungeam la Tîrgu Jiu”.
Se înţelege că Măcelarul de la Kremlin e înlocuit cu Măcelarul de la Berlin. În revista Stroe pe Atlantic, de la Barul Atlantic, strada Academiei, N. Brandea interpretează sceneta Hitler la mormîntul lui Napoleon. În rolul lui Napoleon: N. Stroe.
George Mihalache citează un fragment. Îl reproducem pentru a dovedi încă o dată nu doar oportunismul lăutăresc, dar şi stupiditatea la care ajunge arta cînd e pusă să joace la comandă, ca ursul:
„Napoleon – Cine bate noaptea, la fereastra mea?
Hitler – Eu sunt, Adolf Hitler, nu te speria!
– Care Adolf Hitler? Gusta Adolf, Bravul? Adolf Împăratul?… Ahaha… «Zugravul».
– Eu sînt, Napoleoane. Fuhrerul vestit.
Nu ştiu tu de mine? Adolf cel iubit, cărui, peste lume, îi luceşte steaua:
– Ce făcuşi, băiete? Feştelişti… iacaua!
– Cum? Încet, băiete, eu sînt Napleon, nu zbiera la mine, că nu-s microfon!
Soarta noastră fuse crudă de-astă dată.
Mare oştire fuse repliată!!!
Ce spui de Rusia, cum să mă opui?
– Aoleu, Rusia! Tocmai mie-mi spui?
«Cu Rusia, gata, te-ai tîmpit
Păi n-am putut eu, ditamai general şi te găseşti tu, un fleac de caporal?»
Acum ce tura-vura, ce vrei să-ţi mai spun?
Ai mîncat mardeala. Să fie-ntr-un ceas bun.”
Ş.a.m.d. Ş.a.m.d. Un moment care apare inevitabil ori de cîte ori se trece de la un stăpîn la altul: lamentabilul oportunism lăutăresc!
Scînteia din 24 septembrie 1947 apare pe prima pagină cu manșeta „Duminică, în Parcul Național, de dimineață pînă noaptea tîrziu, Poporul Bucureştiului a trăit o zi de neuitat: Ziua „Scînteii”. Urmează explicația:
„Imensul parc s-a dovedit neîncăpător pentru sutele de mii de oameni ai muncii, veniţi să-şi sărbătorească partidul şi ziarul iubit. Într-un cadru feeric, cei mai populari actori au dat un spectacol de proporţii nemaivăzute La uriaşul meeting politic a luat cuvîntul tov. Vasile Luca. ”
Duminică, 21 septembrie 1947, se sărbătorește Ziua Scînteii. După cum subliniază și prefața la amplul reportaj din interiorul ziarului, sărbătorirea din Parcul Național stă sub semnul politicului. Cum ne aflăm în septembrie 1947, cînd Cortina de fier căzuse de un an aproape în Europa, lăsînd România sub influență sovietică, PCR se îndrepta, cu toate pînzele sus, către cucerirea deplină a Puterii, marcată de proclamarea Republicii Populare din 30 decembrie 1947. De regulă, și la vremea respectivă, cînd o instituție punea la cale, sub semnul unei sărbători proprii, un spectacol, grație unor contracte generoase se produceau pe scenă și vedete ale momentului. Tradiția s-a păstrat și acum. La spectacolele organizate cu prilejul Zilelor unor localități sînt invitate să se manifeste, contracost, firește, cîntăreți mai mari sau mai mici, în funcție de punga primăriei. Nimic deosebit astfel în faptul că relatarea din Scînteia consemneză cu mîndrie prezența pe scena din Parcul Național a unor vedete ale momentului: Maria Tănase, Stroe, Gică Petrescu..
Se presupune că vedetele respective au dat curs unor contracte pentru ca oamenii muncii să le urmărească pe gratis. Ciudățenia vine din clipa în care reportajul dezvăluie o politizare incredibilă de către marii artiști prezenți pe scena Scînteii a textelor interpretate:
„Pe scenă apare orchestra sindicatului artiştilor instrumentişti, Barbu Lăutaru. Arii naţionale, hore, doine capătă o frumuseţe nouă. Căci orchestra – alcătuită din cîntîreţii tarafelor – este educată şi corespunde unei orchestre simfonice. Celebra „Horă staccato” a lui Dinicu e interpretată cu siguranţă şi virtuozitate. Artiştii îşi simt progresele şi vor să arate tuturor mulţumirea şi recunoştinţa ce o au pentru cei care deschizînd o nouă concepţie a artei, au făcut posibilă transformarea lor într-o orchestră educată şi dirijată cu grijă.
Apar solistele: Maria Tănase, Ioana Radu, Rodica Bujor, Petre Guști, Ion Luican. Toţi aceştia, care altădată cîntau între zidurile restaurantelor pentru digestia cîtorva îmbuibaţi, au ocazia să cunoască poporul, publicul cel mare cel înţelegător. Se cîntă melodii din diverse locuri ale ţării, ceea ce umflă de mîndrie „băştinaşii” respectivi. O furtună de aplauze întîmpină pe Stroe. Cu verva sa face un sprinten şi vesel „reportaj la microfon” asupra stabilizării şi îşi reactualizează faimosul său şlagăr de acum zece ani: „dacă nu te superi dă-mi un pol”. Şi lumea îi dă. Îi dă aplauze. Atîtea cîte n-a avut încă niciodată vedeta teatrelor noastre de revistă. (…)
– Ce voce are ăsta – spune o utemistă despre un tenor. Cînd o striga odată „Trăiască Scînteia!” ne acoperă pe toţi.
Cîntă Mircea Buciu, prim bas al Operei Române.
– Îmi place!
Se aude zarvă mare! Dintr-odată! staţi jos! ce e? unde? nu văd? ba da! uite! urcă… urcă pe scenă! Se urcă pe scenă în automobil: în loc de capotă are o pălărie de paie şi dedesupt… Stroe! Urmează neîncetat repede, aproape obositor, o adevărată mitralieră de apariţii. Gică Petrescu, dintr-un singur cîntec îl stabilizează pe „Nea Ilie I. Ilie Comersant în băcănie”. Cînd îşi schimbă cocoşeii întreabă: „De ce au băncile gratii? – „Ca să se obişnuiască speculanţii cu ele” şi lumea rîde, rîde, pentru că Gică a cîntat frumos şi pentru că aşa şi e cu speculanţii.
Auziţi-o pe Maria Tănase:
«Marshall, ministrul Ăla-american. Care-a rupt cuiul Cu celebrul plan El a fost deştept cu planul Tu fă-mi șpilul. Eu-ţi dau banul! Şi atunci Europa toată I-a răspuns foarte mişcată: Fir-ai, Fir -ai – cot-cot. Cot-cot.!» (Oamenii rîd, aplaudă, îşi bat cotul cu mîna cot-cot!)
Apoi pe melodia „Ecaterino”:
«Dragă dolare Mai las-o moartă Nu se mai poartă Dolari mascaţi.»
Şi tot aşa mai departe cu „Mihalache, vai de tine”:
«Prost le-ai învăţat În sfîrşit cu Tămădăul Mihalache, te-ai tămăduit».
Apoi le vine rîndul la catastif lui Burcă şi Mironescu-Mera. Lumea aplaudă şarja. Aplauze, bisări, întîmpină programul vesel care arată că poate exista veselei şi fără glume obscene. Veselie pe care cei ce muncesc o gustă, mai mult. ”
O fotografie o surprinde pe Maria Tănase, pe scena din Parcul Național, cîntînd la microfon. Dedesubt explicația:
„Prin microfon, cîntecele populare se răspîndesc şi umplu Parcul. Dar Maria Tănase nu le cîntă pentru boieri; cîntă pentru poporul care le-a făcut.”