La Luvru, se găsește o lucrare intitulată ”Primirea Marelui Condé la Versailles”, realizată în 1878 de Jean-Léon Gérôme. Această lucrare este, pentru istoria Franței, cam ca ”Atacul de la Smîrdan” al lui Grigorescu pentru noi; adică este un tablou dintre acelea care însoțesc , ca suport vizual, ora de istorie de la școală în care se predă momentul Ludovic al XIV-lea și Condé. Este un tablou pe care îl știe tot francezul.
Gérôme a fost un pictor academist, care știa că marile momente ale istoriei se reproduc în tablouri mărețe. În cazul ”Primirii Marelui Condé la Versailles”, tabloul însuși are măreția lui, nu neapărat dată de măreția evenimentuli pictat. Dar nu despre tablou vorbim acum, ci despre relația lui Condé cu Ludovic al XIV-lea, supranumit în multe feluri, printre altele și Dieudonné. În tablou, îl vedem pe Condé, copleșit de gută, cum urcă cu greu scările mărețe. În capul scărilor, Regele - Dieudonné însuși - îl așteaptă cu răbdare, într-o postură deopotrivă regală și relaxată. În jur, aglomerație mare, toți curtenii s-au strîns să vadă momentul întîlnirii celor doi, semn că e ceva importantisim. Se spune că acesta este momentul în care Condé se scuză că îl face pe Rege să-l aștepte, invocînd afecțiunea reumatică, la care Regele a răspuns: ”Mon cousin, quand on est chargé de lauriers comme vous, on ne peut marcher que difficilement”.
Așadar, pînă la urmă, Condé s-a împăcat cu Regele Soare. Ca semn public, Regele a fost invitat la reședința lui Condé, adică la Castelul Chantilly, iar ziua de 21 aprilie 1671 a rămas în istorie. Dar nu pentru că ar fi avut loc vreun moment politic sau militar major, ci pentru că atunci, la Chantilly, cu prilejul reintrării lui Condé în grațiile lui Ludovic al XIV-lea, a fost organizat un chef gigantesc. Istorică nu a fost împăcarea, ci petrecerea! Condé a primit pe Rege plus 3000 de curteni de-ai săi cu o serbare cum nu s-a mai văzut (57 de feluri de mîncare, teatru, focuri de artificii, muzicanți, jongleuri, circ și toate celelalte), organizată de François Vatel însuși. Cu acea ocazie, marele bucătar, cel care a binecuvîntat lumea cu o invenție supremă, frișca, și-a și pus capăt zilelor, după cum am povestit altădată în acest colț de pagină.
După ce s-au împăcat, Condé a luptat alături de Ludovic al XIV-lea, devenind un cuplu militar redutabil, aproape imposibil de învins. Pe măsură ce îmbătrînea, fascinația pe care o exercita asupra celorlalți, inclusiv asupra inamicilor, creștea. Ultima lui mare bătălie este cea de la Seneffe, împotriva trupelor aliate (Spania - Anglia - Olanda) conduse de Wiiliam de Orania. Deși împovărat de ani (avea 53), Marele Condé a luptat cu o vitejie și o energie incredibilă - se zice că trei cai au murit sub el în timpul luptelor. A fost o bătălie crîncenă, cu un număr enorm de victime, dar Condé a învins iarăși. La sfîrșitul bătăliei, William de Orania ar fi zis: ”Eu n-am avut parte de cineva să mă învețe arta militară, am fost un autodidact. Dar aș da jumătate din tot ce am ca să pot participa măcar o singură dată la o campanie militară alături de Marelui Condé și nu împotriva lui”.
Ultimii 11 ani de viață i-a petrecut liniștit la Chantilly, în conversații cu Racine și cu Boileau, cultivînd literele și artele, adunînd o bilbiotecă uluitoare și o pinacotecă impresionantă. Pe cei doi poeți îi luase sub protecția sa încă din 1677, cînd faimoasa ”afacere a sonetelor” (o dispută aprigă între fanii și detractorii lui Racine) devenise direct periculoasă pentru viața lor, mai ales că era implicat ducele de Nevers, care era nepotul lui Mazarin.
La înmormîntarea sa, Jacques Bénigne Bossuet, legendarul orator, a rostit ”Oraison funèbre de très haut et très puissant prince Louis de Bourbon” - o capodoperă a genului, pe care tocmai am terminat-o de citit, cu regretul că, în lumea de azi, a dispărut genul orației funebre.
Nu știu cum se întîmplă că unii oameni trăiesc momente excepționale aproape unul după altul în viața lor și alții nu trăiesc nimic, oricît de mulți ani ar ajunge. Nu știu nici cum de se întîmplă ca în anumite vremuri să trăiască o grămadă de oameni mari pe care lumea nu-i mai încape, iar în altele să ai pe scenă doar pigmei și mult loc gol. Cert este că singurul lucru care i-a lipsit Marelui Condé a fost coroana Franței. O merita pe deplin și ar fi fost un Rege excepțional. Atîta doar, în timpul vieții sale coroana era la Ludovic al XIV-lea, vărul său, Regele Soare, poate singurul francez al timpului care putea fi un suveran încă și mai bun decît el.