Marele actor s-a stins din viață ieri, la 81 de ani. Frânturile unor dialoguri cu Mircea Albulescu niciodată publicate

În ultimele luni am vorbit de mai multe ori cu Mircea Albulescu, în încercarea de a realiza un amplu interviu. N-am mai apucat, l-am pierdut, dar clipele în care mi-a fremătat în urechi vocea lui caldă, bună, părintească, sunt atât de palpabile, încât îmi revin în gând ca un balsam picurat pe rana adâncă a prezentului

„Bunule, te rog să mă înțelegi, aș vrea să ne vedem, dar astăzi repet, pentru că diseară sunt pe scândură, joc. Așadar, am treabă, nu m-aș putea rupe de teatru pentru un dialog de lume. Hai să stabilim o altă zi pentru interviu”. Când Mircea Albulescu îți spune „bunule”, fără să te cunoască și fără să te fi străpuns vreodată cu privirea aceea când ascuțită, când domoală, culcușită între sprâncenele micșorate de timp, te simți precum un copilaș cățărat pe genunchii bunicului, la adăpost de mânia trecătoare a mamei.

„Pe cine crezi că mai interesează ce gândește un bătrân?”

Prima oară am acceptat amânarea cu inima ușoară, întipărindu-mi în minte data când urma să-i telefonez din nou, neținând cont de galopul timpului lui. „Despre ce-ai vrea să discutăm?”, m-a cercetat ulterior. „Despre viață, despre teatru, despre film”, i-am răspuns dintr-o suflare. „Ehei, bunule, n-aș vrea să mai vorbesc despre viață. Am spus și-așa prea multe… Pe cine crezi că mai interesează ce gândește un bătrân?”. M-am încăpățânat, am turuit argumente și am improvizat pledoarii pentru artele frumoase. „Bine, bine, dar știi ce te rog? Nu mi te mai adresa cu „Maestre”, nu-mi place deloc. „Dar cum?”, am bolborosit împăciuitor. „Îmi poți spune „Meștere”. Asta sunt, un om care se pricepe la ceva, la teatru în cazul meu. Iau cuvântul, îl întorc, îl răsucesc, îi caut perechea, îi învăț toate sensurile pe de rost, apoi îl ofer oamenilor”.

Poezia, vinul și mahmureala

Am hotărât să ne vedem într-o săptămână. Eram atât de sigur de rendez-vous, încât îmi pregătisem și întrebările. „Nu mai pot astăzi, bunule, sunt plecat din București. A intervenit o problemă, dar am decis tema discuției noastre. Vom vorbi despre poezie. Probabil știi că sunt pasionat de versuri”. Suflu în telefon, entuziasmat, titlurile a două volumașe ce poartă semnătura marelui actor. „Neam înțeles așadar, sună- mă luni”.

Am uitat să sun luni, iar când mi- amamintit , a doua zi, Mircea Albulescu mi-a explicat râzând: „Mai avem timp, bunule. Astăzi merg la piață. Am oaspeți, așa că voi cumpăra de-ale gurii și niște vin. Să vedem… Mâine voi fi mahmur, poimâine trebuie să mă refac, să repet pentru teatru. Ce zici, mă suni la începutul săptămânii viitoare?”. „Fără îndoială”, l-am asigurat, surprins de vivacitatea, dar și de exuberanța lui de copil.

Zilele s-au rostogolit, interesul meu s-a tocit, ușorușor, iar „Meșterul”, discret și străin de lacrimile noastre, a urcat la Cer, în aplauzele albe ale îngerilor.

Zbor lin, Bunule!

Din viață adunate

• Iorgu Constantin V. Albulescu s-a născut pe 4 octombrie 1934, la București. A fost actor, profesor universitar (Doctor în Arte), publicist, poet, prozator.
• În copilărie, Iorgu Albulescu (n.r. Mircea i-a spus mama sa) era extrem de atașat de Niculaie, un ursuleț mititel, de culoare bej, jucărie pe care a lăsat-o moștenire fiului său, Matei, apoi nepotului.
• Tatăl, Vasile, a fost dirijor de fanfară militară, iar mama - o poloneză, Olga Tempinsky pe numele de fată - a fost considerată una dintre cele mai frumoase femei din acea vreme.
• S-a căsătorit la 22 de ani cu Maria, femeie alături de care a trăit 55 de ani. După ce și-a pierdut iubita soție, a preferat să trăiască singur.
• A absolvit Școala Medie de Arhitectură (1952), iar apoi Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (1956).
• A scris mai multe volume de poezie - „Vizite”, „Pajura singurătății”, „Fluture în lesă de aur”, „Clanțe”, „Ultimele noduri” - , dar și proză: „Bilete de favoare”, „Baraka”, „Bazar sentimental”.