Într-un scurt interviu din Adevărul de duminică, 27 ianuarie, Ilie Năstase comenta şansa tenismenilor români în meciul de Cupă Davis cu Franţa de peste câteva zile: „Nu cred că ar trebui să vorbim de şansa de a câştiga, pentru că ar trebui să fim fericiţi dacă luăm un punct, două“.
Cu ani în urmă, când România juca la Polivalentă, tot în Cupa Davis, cu Elveţia, Ilie Năstase era de-a dreptul sarcastic: „avem şanse dacă îşi rupe Federer un picior“. Am citat aproximativ. Dincolo de astfel de declaraţii, e sigur că România nu mai prea contează în tradiţionala competiţie interţări la tenis.
De două ori finalistă în trecut, cu Ţiriac şi Năstase, atât la simplu, cât şi la dublu, România se zbate în prezent să câştige barajul pentru Grupa Mondială, din care este eliminată, de fiecare dată când reuşeşte, după primul meci. Ilie Năstase mai spunea şi că, după retragerea lui Pavel, peste foarte puţin timp, România va fi clienta statornică a Grupei a doua. Motivul n-ar fi că nu avem talente, ci că nu investim bani în tenis şi, în general, în sport.
„Cred că la Beijing (la Olimpiada 2008 - N.M.), îşi încheia Năstase interviul, nu vom lua nicio medalie şi asta va însemna sfârşitul sportului românesc“. Am comentat eu însumi în acest colţ de pagină dezastrul din atâtea discipline sportive în care România a excelat cândva: handbal (masculin), volei, şah (feminin), tenis de masă, tenis, călărie, box, canotaj (de toate felurile), atletism, lupte şi altele destule. Dumnezeu ştie ce se va alege şi de gimnastică peste câtăva vreme. Cauza principală e, desigur, lipsa banilor. Cred însă că în spate se află o anumită mentalitate: statul post-comunist nu acordă sportului nicio importanţă. E ca un fel de revanşă faţă de etatismul comunist. Regimul trecut vedea în sport un mijloc de propagandă.
Ca şi în cultură de altfel. Şi nu se zgârcea la bani. Cu tot reversul medaliei: controla sportul, recurgând la cele mai ticăloase mijloace. După căderea regimurilor comuniste, au ieşit la iveală probele (căci, de ştiut, ştiam) de intervenţionism: falsificarea rezultatelor şi a ierarhiilor, dopaj ca politică de partid şi de stat etc. În anii ’50, sovieticii îşi impuneau punctul de vedere în majoritatea competiţiilor la care luau parte sportivi din ţările lagărului răsăritean.
În anii ’60-’80, fiecare ţară comunistă îşi făcea politica independentă în materie de manipulare a sportului. Nici vorbă că această politică, deşi a condus la rezultate excepţionale şi uneori, din păcate, false, a nenorocit generaţii de sportivi, condamnaţi la maladii foarte grave şi adesea mortale. Epoca post-comunistă pare a nu mai da nici o ceapă degerată pe sport. Fotbalul e printre puţinele sporturi care nu decade, susţinut fiind de sponsori privaţi, pe care îi atrag popularitatea şi câştigul.
Investiţia în tenis, de la cazul căruia am pornit, nu aduce nici una, nici alta. Totuşi ar trebui să ne întrebăm de ce sârbii, de exemplu, scot de la o vreme campioni pe bandă rulantă. Sau ruşii. Sau croaţii. Sau slovenii. Oare guvernanţ ii de la Belgrad, Moscova, Zagreb şi Ljubljana gândesc altfel decât cei de la Bucureşti? A studiat vreunul din federalii noştri cauzele reuşitei lor şi ale nereuşitei noastre? Să nu îmi spuneţi că ei investesc mai mulţi bani în tenis decât noi. Nici că nu (mai) nasc în România talente