Am fost câteva zile la Megave, în Haute Savoie, una dintre cele mai vechi staţiuni de schi din Franţa.
Deasupra, la aproape 2.000 de metri altitudine, se află Mont d’Arbois, un satelit al staţiunii. Pârtiile de schi, pornind din amândouă, măsoară peste 400 de km. Fiind vacanţă şcolară în Franţa, mii de amatori de schi şi-au adus copiii la Megave şi la Mont d’Arbois, şi desigur în staţiuni vecine, la fel de celebre, ca Albertville (unde a avut loc şi o Olimpiadă albă), Chamonix şi altele, răspândite pe o rază nu foarte mare din Le Pays de Mont Blanc.
Pretutindeni există şcoli de schi. În minuscula Mont d’Arbois, există o filială a şcolii franceze şi una a şcolii internaţionale. Programul e de cinci ore zilnic. Cu mai mulţi instructori pentru fiecare grupă, nu atât de vârstă, cât de stadiu de pregătire. Începătorii, ca fetiţa mea Ana, poartă veste albastre pe care scrie Ourson.
Cei şi mai mici, de pe la trei ani, sunt în grupa Piou-Piou, care e un fel de grădiniţă. După cinci zile, primesc diplome valabile în toată Franţa şi care le permit să se înscrie în anul următor într-o grupă de nivel superior, devenind, de exemplu, Flocons. Cum n-are sens să cumperi unui copil în creştere schiuri proprii, le poţi închiria, împreună cu tot echipamentul. Mai mult, poţi să le alegi pe cele de două ori potrivite, o dată ca lungime, a doua oară în funcţie de experienţa copilului.
Când nu e bună zăpada pe pârtiile de jos, copiii sunt duşi cu telecabina la altitudinea necesară, de unde, după două-trei zile, îi vezi coborând pe schiuri. Părinţii nu stau nici ei degeaba. Fie schiază, ca soţia mea, fie îşi iau, ca mine, printurile Istoriei critice pentru corectură. Telecabinele, mai mari sau mai mici, telescaunele sau teleschiurile îi urcă pe vârfuri în câteva minute. Nimeni nu-şi pierde vremea aşteptându-le. Şi cine nu vrea să coboare la prânz, poate mânca, mai mult sau mai puţin frugal, într-o mulţime de puncte de pe zecile de trasee.
Pe unele pârtii există tunuri de zăpadă. Să adaug că cei care doresc pot merge în grupuri organizate, cu însoţitori. După preferinţe şi gusturi. Ca să fii sigur că găseşti un loc în staţiune, închiriezi camerele şi plăteşti şcoala de acasă, cu multă vreme înainte, pe internet. Relatez toate acestea pentru cei care cred că România nu mai are schiori profesionişti (nu vorbesc de boberi, ca să nu-mi vină în minte trista pârtie de bob abandonată de la Sinaia), fiindcă, vezi-Doamne, nu mai are munţi şi zăpadă. Chiar dacă în ultimii ani s-a mai făcut câte ceva (de exemplu la Cavnic, în Maramureş, unde un primar priceput a construit într-un timp foarte scurt câteva pârtii de schi cu bune dotări, care încep să fie căutate), e încă prea puţin.
Problema este că nu ajunge să ai munţi, zăpadă şi nici chiar pârtii. Schiul pretinde o gamă mult mai largă de servicii. Pe care dacă nu le oferi amatorilor, nu poţi să creezi profesionişti. Din zecile de copii pe care i-am văzut la lucru, împreună cu Ana, se nasc viitorii campioni. Peste nu mulţi ani, cu siguranţă unii dintre Oursonii de la şcoala franceză de schi de la Mont d’Arbois, din seria februarie 2008, vor fi nume de campioni despre care va scrie presa de sport. Şi vă promit că, dacă aflu ceva, voi scrie şi eu