În timpul Războiului Rece, după cum cei din generaţia mea îşi vor fi amintind, două Olimpiade au fost ratate prin neparticiparea unor ţări, mari puteri în sport.
De când climatul politic s-a încălzit, nu s-a mai înregistrat niciun boicot. A fost redescoperit principiul, scump lui Pierre de Coubertin, al depolitizării sportului. E desigur un progres. Însă evenimentele tragice care au loc în Tibet de câtăva vreme ridică un mare semn de întrebare cu privire la pacea instaurată în lumea sportului.
O pace care se dovedeşte un armistiţiu provizoriu tot mai des periclitat de către unii dintre „semnatarii“ acordului. Ignorând cu nonşalanţă reprimarea de către China a disidenţilor politici şi cenzurarea presei, Comitetul Internaţional Olimpic (CIO) a acordat Chinei organizarea Jocurilor Olimpice de anul acesta. Primul lucru pe care oficialii chinezi l-au solicitat a fost să li se interzică sportivilor participanţi orice declaraţie. Şi CIO a acceptat. În numele, fireşte, al depolitizării sportului. Nu e prima oară când apolitismul este invocat în scopuri politice de către cei care nu-l respectă.
Cu sau fără legătură cu intenţia Comitetului Olimpic Chinez de a purta flacăra olimpică peste Everest, trecând prin Tibet, în provincia apuseană a Chinei a izbucnit o revoltă populară. Nici astăzi, după câteva săptămâni, chinezii n-au reuşit s-o stăvilească. Preţul confruntărilor, numeroşi morţi şi răniţi, localităţi devastate, populaţia cuprinsă de o imensă anxietate. Când primii sportivi şi-au arătat indignarea, Comitetul Olimpic Chinez a comunicat CIO că se încearcă inducerea unei mize politice într-o manifestare sportivă.
Şi CIO a adoptat o atitudine defetistă, acceptând, după interzicerea declaraţiilor în timpul Jocurilor Olimpice, şi orice referinţă la problema tibetană din partea ţărilor participante. Cunoaştem, nu de azi, de ieri, acest tip de defetism prin care lumea liberă a făcut jocul lumii comuniste. Răspunsul chinezilor seamănă ca două picături de apă cu şantajul la care sovieticii au supus în deceniile trecute Occidentul. Timidităţii lumii libere, lumea comunistă i-a răspuns cu tupeul ei.
Ştim şi că, în toate bătăliile dintre timiditate şi tupeu, a învins tupeul. Există neîndoielnic imense interese, nu doar sportive, pentru a salva pacea Olimpiadelor. Dar de ce continuăm să nu vrem să vedem cine tulbură această pace? Apelurile la neimplicare politică ale chinezilor ni le aduc aminte pe ale sovieticilor la dezarmare: şi unii, şi alţii provoacă şi îi condamnă apoi demagogic drept provocatori pe ceilalţi. Acordând Chinei organizarea Jocurilor Olimpice, CIO ştia toate aceste lucruri.
Şi acum face politica struţului, băgându-şi capul în nisip. I se pare normal dreptul chinezilor să nu facă ce spun şi să nu spună ce fac, nu şi dreptul restului lumii la protest. Compromisă iese demnitatea sportului. Zadarnic ne amăgim că tăcerea noastră complice o apără. În definitiv, ce mai avem de apărat? Morţii din Tibet îşi vor avea oricum steagul lor negru la Olimpiada de la Beijing, chiar dacă toate celelalte naţiuni dezonorate de CIO se vor face, de dragul spiritului olimpic, că nu-l văd.