Bisericuţă-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i! Tot aşa de complicată e şi ghicitoarea din titlul articolului meu.
Nu e aşa că v-aţi gândit cu toţii la prima ligă de fotbal din... Ei, de unde? Doar nu dintr-o ţară care n-are campionat, dar are arbitri delegaţi la turnee finale! Liga noastră naţională, căci despre ea e vorba, cu maeştrii ei de ceremonii cu tot, a început toamna trecută cu o schimbare de regulament care, nu era chibiţ să n-o ştie, ascundea o refacere a Cooperativei. Vorba vine că o ascundea. Şi când naivii s-au plictisit să se mire, lucrurile au fost date pe faţă. Patronii de cluburi mari au investit în cluburi mai mici. Tot din liga întâi şi ele. N-o să-i luaţi acum la rost că n-au auzit de conflictul de interese. N-au auzit ei nici de altele mai importante. Apoi, ca şi cum ar fi la fel de normal, au anunţat cu surle şi trâmbiţe televizate că-i „motivează“ băneşte pe adversarii adversarilor lor. Că operaţia cu pricina se cheamă mită, asta chiar că n-aveau de unde s-o ştie. În capul lor era (şi este) o practică obişnuită. Doar când nu e declarată, mita e mită. Când e pe faţă, ea e o încurajare prietenească şi cât se poate de nobilă, de vreme ce îndeamnă la respectul faţă de sine al adversarului adversarilor, în stare a-l determina să-şi apere corect şansele.
Şi, uite aşa, din conflict de interese în mită, adică din lac în puţ, campionatul şi-a consumat treizeci şi patru de episoade, unul mai plin de suspans decât altul. Nu mă refer la suspansul de pe teren, ci la acela dinafara lui. Ca în orice teatru de marionete, sforile se trag din afară. Şi a venit ultima etapă. Hazardul a vrut ca Steaua să joace acasă cu Steaua II - pardon, cu Gloria Buzău -, iar CFR Cluj, cu concitadina „U“, aflată la celălalt pol al clasamentului şi deja retrogradată. Şi nici n-a fost altă ieşire. În afara celei a patronului Stelei, care, convins că banul face totul pe lumea asta, a strigat în auzul întregii suflări fotbalistice naţionale că îi cadoriseşte pe amărâţii de la „U“ cu patru milioane de euro dacă, fireşte, îşi apără corect şansele care, oricum, erau sublime, dar lipseau cu desăvârşire. Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, vorba poetului din liga paşoptistă. Şi nu s-au făcut.
Cireaşa de pe tortul fotbalului naţional (vai de cozonacul lui!) a fost arestarea la Cluj a purtătorilor de valiză ai patronului stelist. O valiză nu cu patru milioane, dar aproape cu două, în urma numărătorii. Aflând de întâmplare, patronul a dat fuga de pe Ghencea direct la OTV - unde altundeva? -, strigând iarăşi în auzul întregii suflări fotbalistice că banii erau destinaţi achiziţionării unor terenuri şi că, în definitiv, neexistând flagrantul (patronul adoră adjectivele, aşa că substantivul „delict“ nu i-a venit pe limbă, probabil nu din motive lexicale, ci penale), nu există nici fapta. Cum, fără faptă, nici răsplată, patronul e sigur că n-are de ce se teme şi nici pe cine acuza. Exceptând, fireşte, cabala ungurească (doar n-aţi uitat că patronul CFR e...), în stare să ne batjocorească pe noi, rromânii verzi de indignare patriotică, şi încă la noi acasă, până unde ajunge, iată, mâna lungă a Budapestei bla, bla, bla....