Într-un sat inundat, pe un gard cu uluci lipsă, zâmbește Victor Ponta dintr-un afiș electoral.
E mândru că e român, chiar dacă apele murdare aduse de un Dumnezeu insensibil la încărcătura emoțională ce mustește din afiș și la faptul că România e în plină campanie electorală, scaldă gardul pe jumătate.
Vremea rea pare a fi o mană cerească pentru candidații Partidului, românii fiind preocupați de glodul din casă, de pompierii care ar trebui să-l scoată și de noroaiele pe care le frământă. Românul inundat știe una și bună, anume că e de datoria pompierilor, a armatei și a oricui altcineva în afară de el însuși, să-l scoată din glod. Că cică de asta sunt plătiți de el, cetățeanul responsabil ce nu doarme nopțile de grija taxelor și impozitelor pe care le plătește la stat. Sau nu, dar asta n-are nicio importanță. Statul e confundat pe bună dreptate cu o societate de binefacere de la care el, eternul inundat și înzăpezit așteaptă ajutor. Și de ce n-ar aștepta, în fond de ce s-ar schimba tocmai acum starea de lucruri, după 24 de ani de ”să ne dea, să ne facă, să ne bage-n gură”?!
Mai mult de-atât, să furi sacii cu nisip pe care militarii i-au cărat cu spinarea ca să facă diguri, nu e cine știe ce crimă, motiv pentru care nu vine poliția să-ți bată-n poartă pentru un asemenea gest lipsit de importanță. Fiecare are nevoie de puțin nisip pe lângă casă, chiar dacă pe apele astea nu se poate construi nimic. Să fie acolo, prin curte, că nu se știe niciodată când ai nevoie. În rest, să aștepte omul la poartă, cu apa până-n genunchi un reporter caraghios care să pună întrebări tâmpite, asemenea premierului când s-a dat cu bărcuța. Pentru că românul trebuie să se plângă cuiva... ”mioriță laie, laie bucălaie, de trei zile-ncoace, gura nu-ți mai tace”.
Și Tita de la Nana a dat o lecție de patriotism. Unii au mers până a măsura și echivala patriotismul țaței cu papuci din studioul lui Gâdea, nici mai mult, nici mai puțin, cu al Elisabeta Rizea. Mai rămâne să se facă un episod din Memorialul Durerii cu povestea eroică a Titei despre o soacră-poamă acră care nu-i dă o bucățică de teren ca să-și facă un wc în fundul curții.
Totuși, prezența lui Victor Ponta, acest Mobutu Sese Kuku, acest conducător ce veghează ca un tigru pe o stâncă asupra poporului, reprezintă o garanție că în calea mândriei de a fi român nu stă nimic. Poate că apele nu vor îndrăzni să treacă peste motivul național de la poalele afișului sau, Doamne ferește, chiar să atingă bărbia supremului comandant. Prezența afișelor candidaților USL-ului care trăiește, a USD-ului a cărui coafură rezistă, pe gardurile cimitirelor, reprezintă garanția că până și morții sunt mândri că sunt români. Altfel n-are cum.
Trăim momente cu o încărcătură patriotică ce nu s-a mai văzut de la nea Nicu, când mândria era direct proporțională cu cantitatea de copite de porc și tacâmuri de pui din stomac. Și atunci, românul era mândru că țara plătește datoria externă, era mândru de sacrificiul său, și recompensat cu o repartiție generoasă la butelii.
Și atunci, ca și acum, partidul era în toate, era peste tot, atent, vigilent la nevoile cetățeanului. Iar dacă partidul nu poate fi peste tot cu armata după el, dacă satele se inundă pentru că nu ajung pompierii să facă diguri sau să sape șanțuri, asta e... Fatalitate. Românului nu-i scade mândria de a sta la poartă în speranța că vine vreo duduie cu microfonul după ea să-l întrebe câte găini i-au luat apele și de ce n-o să mai facă via struguri anul ăsta, lăsându-l pe bietul românaș fără combustibil lichid peste iarnă.
Nu-i de glumă cu patriotismul, mai ales când ești cu stomacul gol pentru că atunci simte românul cel mai acut nevoia de solidaritate. A altora pentru el, eternul năpăstuit, eternul inundat, înzăpezit. El este victima sigură a cărei destin implacabil este acela de a i se sufla în fund de către toată România.
El, năpăstuitul reprezintă chintestența Mioriței ce trebuie să trăiască veșnic și de aceea, consideră că toată țara îi datorează lui ceva pentru martiriul suferit și asumat. Lui i se adresează și campania electorală a USD, pentru că doar el mai crede că nenorocirea adusă de ape poate fi compensată prin interviuri, saci cu nisip furați, un bax de apă plată și 5 pâini aduse de jandarmi. Doar el mai poate crede că unui politician îi pasă de el cu adevărat, cu toate că a avut ocazia să se lămurească an de an, că el e cam ca și hârtia igienică, anume, de unică folosință.
Pe un gard scăldat de ape murdare, zâmbește Victor Ponta, comandantul suprem. Zâmbește pentru că lui nu i se va întâmpla niciodată să-i ia apele casa, găinile și câinele din lanț. Zâmbește pentru că știe că dacă apa va lua jumătate din sate, vor mai rămâne destui votanți sensibilizați de pomeni și de îndemnurile la mândrie națională care să-l creadă și să voteze mereu cu partidul său, cu nevasta domniei sale, întru propășirea României Socialiste peste hotare.
Drama de a-ți vedea zdrențele din casă duse de apă la vale, e oarecum îndulcită de îndemnul de a fi mândru de condiția ta de veșnic inundat și înzăpezit. Atâta timp cât nici apele nu îndrăznesc să se ridice până la motivul național de sub bărbia lui El Comandante, ai toate motivele să crezi că Dumnezeu însuși votează USD.
Fă, mersi, pa!