Ziceam ieri că, pentru pragmaticii Florenței, magii ofereau o cale certă de urmat, fiind, în sens soteriologic, modelul unei investiții sigure.
Magii, martori la nașterea Lui, sînt singurele personaje din afara familiei Sale și din afara cercului apostolilor, de nu chiar singurii ne-evrei din timpul vieții pămîntești a Fiului Ceresc, despre care știm sigur că se mîntuie. Modelul magilor oferă siguranța mîntuirii bogaților ne-evrei, așadar - iar investiția certă este visul oricărui om de afaceri și de politică, inclusiv al aprigilor florentini. Prin urmare, bogații Florenței participau cu abnegație la cultul magilor. Trebuie că tot la magi i-a fost gîndul lui Cosimo de Medici cînd, în 1434, a decis să finanțeze cheltuielile Papei Eugeniu al IV-lea (inclusiv pe cele ale Conciliului de la Florența) în schimbul obținerii privilegiului de a colecta și gestiona, prin banca familiei de Medici, toate obligațiile financiare ale clerului catolic față de Sfîntul Părinte. Nu sînt ironic cînd spun asta; Cosimo era un om de afaceri redutabil și un creștin fervent, n-ar fi putut altfel genera unul dintre cele mai uimitoare episoade din istoria omenirii, Renașterea florentină. De pildă, că tot vorbim despre băncile timpului, este de notat că banca de Medici nu a finanțat regi sau militari, pe motiv că acești debitori sînt cei mai nesiguri din lume. Biserica, însă, este altceva. Biserica își plătește datoriile și este un client ideal. Această politică bancară s-a dovedit a fi nu doar înțeleaptă, dar și foarte creștină în esența ei. N-aș vrea, însă, să divaghez prea mult. Să reveniml a zidurile capelei private din Palatul Medici de la Florența, acolo unde Benozzo Golazzo a pictat călătoria magilor spre Betleem, conform imaginarului medicinian.
Spuneam că, în cortegiul magilor, găsim mai toate figurile importante din lumea familiei de Medici din secolului al XV-lea. Iar unul dintre cei trei magi pare a fi Lorenzo, fiul lui Piero, copil, încă, la data executării frescei. Interesant, însă, este că ceilalți doi magi sînt figuri istorice bizantine: Ioan al VIII-lea Paleologul și Patriarhul Ortodox Iosif al II-lea, adică cei doi conducătorii ai unei numeroase și voit larg-reprezentative delegații de ortodocși, venită în Italia, la început la Ferrara, apoi la Florența, anume ca să reunească Biserica lui Cristos. Familia de Medici avusese un rol determinant în organizarea Conciliului de la Florența în 1439, unde liderii politici și religioși ai celor două părți ale Europei au decis să pună capăt schismei. La Florența, sub ochiul atent al Medicilor și pe socoteala lor, ortodoxia s-a reunit cu catolicismul, Papa a semnat actul de reunire a creștinătății cu Patrirahul de la Constantinopol. Doar că, în terenul vast și liber al ortodoxiei, deciziile de la Florența nu au funcționat. Căderea Constantinopolului (petrecută la 14 ani după Conciliu) a închis procesul unificării reale. Nu-i mai puțin adevărat că semnele erau, oricum, rele: Athosul și marea masă a preoților ortodocși refuzau înțelegerea la care ajunseseră episocopii și împărații de la Constantinopol. La fel, în Vest, istoria nu a curs deloc lin, căci Eugeniu al IV-lea a murit la doar 8 ani după Conciliu, în mijlocul unei marii dihonii în Biserica Catolică, care a dus la vehemente contestări ale sale, la alegerea de antipapi, depuneri, excomunicări în toate sensurile și schisme violente.
Tema magilor, însă, la 20 de ani după Conciliu și în fața evidentului său eșec, avea în mentalul florentin o conotație ecumenică, cum am spune astăzi. În fond, magii au venit din zări diferite și au mers spre centru. Acolo este Iisus Cristos. Nu asta trebuia și trebuie să se întîmple și cu cele două biserici creștine, rupte la 1054? Iar Conciliul însuși, de bună seamă, era o mare reușită a spiritului florentin, o reușită de care, chiar dacă nu au putut să profite catolicii și ortodocșii, a profitat din plin Florența.