Destinul măgarilor e să fie nefericiți...mereu triști și melancolici, de parcă viața i-ar ține veșnic în șuturi și umilințe. N-am întâlnit animal care să cerșească mai multă compasiune, dar poate nu le-am văzut eu pe toate.
Platon, eroul nostru, este cel mai nefericit măgar din câți a avut planeta. Stânjenit de numele ce-i fusese dat la beție, oropsit de un stăpân insensibil și crud, lovit aprig de soartă cu pierderea ambelor testicule dintr- o încăierare stupidă cu un bou, pe scurt, un măgar ce nu-și găsea rostul în lume.
Trândăveala, lipsa femelelor și bătrânețea îl făcuseră să arate atât de ciudat, de ziceai că are sânge de trol în el. Buhăit și apatic, cu bărbăția veșnic atârnată, își găsea bucuria doar în grădina vecinului Fane, printre flori, varză, salată și alte bunătăți.
Se împrietenise la cataramă cu gardul prin care trecea zilnic, zgâriindu-și pielea întinsă pe oase și plină de cicatrici insensibile la durere.
Aștepta cu bucuria unui copil sfârșitul primăverii, când toate în grădină păreau să-l cheme și să-l ispitească.
Salata îl balona foarte tare, dar cum orice plăcere se termină prost, îndura cu bărbăție gazele și arsura măruntaielor.
Căpătase în creștet o eczemă atât de ciudată de ziceai că-i o mâncare stricată și niciun doctor nu reușise s-o deslușească și s-o vindece.
Așa cum vă spuneam, Platon nu era singur pe lume. Avea un stăpân pe care îl detesta o dată pentru numele pe care i-l pusese și a doua oară pentru porția zilnică de bătaie, pe care i-o aplica fără rost, dar cu multă plăcere.
Se socotea, bietul de el, nevasta pe care omul lui nu o avusese niciodată și îndura, cu dinții strânși, șiroiul de înjurături și durerea loviturilor.
Nea Gheorghe, fost milițian și activist de partid, își aștepta pensia la un post de poliție dintr-un sat uitat de Dumnezeu, lepădând, formal, uniforma comunistă pentru cea capitalistă.
În rest, apucăturile lui erau neschimbate, autoritatea neștirbită și bea în fiecare zi până îi zvâcnea creierul. De plătit, bea întotdeauna pe caiet, deci gratis, considerând că ar fi sub demnitatea și priceperea lui să dea bani unor țărani proști pentru o poșircă din care nu înțelegea nimic.
Și-atunci turna îl el fără noimă, înșirând nume de filozofi și citate doar de el știute, după care venea acasă șiși bătea măgarul, ca să se răzbune pe prostia animalului ce-și făcea numele de râs.
- Pe vremea mea....pe vremea mea dacă nu știai de Marx și Engel erai un nimeni. Un nimeni, bă! Munca, spunea Marx, este un proces între om și natură, dar omul trebuie să se opună naturii.
- Ce vorbești, nea Gheorghe ? De aia îl bați matale pe Platon ?
- În primul rând, țărane, eu pentru tine sunt domnul Gheorghe. În al doilea rând, tot Marx spunea că o mașină care nu servește în procesul muncii e inutilă.
- Bre, nea Gheorghe, Platon e măgar, nu mașină. Și e bătrân și searbăd.
- Domnule Ionică, îmi ofensezi cultura. Nu împărtășim aceleași ideologii. Pe scurt, ești prost!
- Ești beat, nea Gheorghe! Uită-te cum îți stă uniforma aia. Arăți ca un căcat peste care s-a pus o cămașă. Dute și te culcă. Te faci de râs.
Ai fi zis că îndrăzneala lui Ionică o să-l tulbure pe fostul milițian căzut în dizgrație și vom asista la o încăierare în toată regula. Da de unde? Nea Gheorghe a dat pe gât ultima îngițitură cu o strâmbătură specifică bețivilor și a plecat spre casă, cu gânduri negre.
- Să vezi ce bătaie își ia Platon! Iarăt eu lui să se plângă în sat.
În timpul ăsta, Platon își trăia puținele clipe de fericire în peticul lui de lume : grădina vecinului Fane. Călca cu milă fiecare fir de iarbă pe care trebuia să-l strivească în drumul spre bunătăți.
- Oare omul meu de ce nu s-a gândit să pună varză în loc de lalele? Sunt atât de amare și zemoase. Și se miră apoi că sar în grădina lui nea Fane.
Îl mustra conștiința, dar plăcerea lucrului interzis era singura chestie ce îl mai ținea în viață. Și soarele stătea să apună, se apropia ora de bătaie. Pe unde o umbla Gheorghe de nu se mai arată? Precis vine iar mort de beat...
Și cum își măcina el întrebările în tăcere, gândind la toate relele ce îl loviseră în scurta lui viață, și-a aruncat ochii înspre tinda lui nea Fane. Se temea parcă mai tare de blestemele și ocările vecinului, decât de apucăturile stăpânului.
Ceasul rău sunase – ispita l-a făcut să vadă florile cele noi ale lui Fane. Ce minune, ce culori, ce parfum! Cum să reziste un biet măgar, trist și al nimănui? Își dorea să le guste, să le atingă, să le ia acasă.
De bucurie, începuse să-și miște picioarele din spate făcând un zgomot ciudat, de parcă avea un clopot în loc de fund.
Lipsit de orice precauție, a terfelit toate florile, nepăsător și bucuros ca un mânz. Nea Fane tocmai intra pe poartă cu o secure în mână. Turbat de furie, i-a înfipt-o direct în burtă, făcându- i măruntaiele confetti.
- Animal prost și bun de nimic! Na, că ți-am venit de hac.
Cu arma ucigașă atârnând grotesc, lăsând în urmă dâre groase de sânge, Platon s-a gândit că ar fi bine să moară la el acasă. Cu picioarele împleticite, a încercat să treacă prin crăpătura lui din gard. N-a reușit și a rămas spânzurat ca o haină pe sârmă. Se bucura, totuși, că nu mai apuca bătaia de seară.
Pe nea Fane îl cam luase frica. Milițianul ăla nebun putea să-l aresteze. Poate chiar să-l omoare – avea și motiv.
Câte nu vorbea lumea despre el: că torturase mulți oameni, îi sugrumase cu mâinile goale și îi aruncase prin fântâni. Nu crezuse nicodată zvonurile astea, dar poți să știi ? Nu iese fum fără foc... Pușcărie pentru un măgar!
Nea Gheorghe se apropia de casă cu samânță de scandal în el. L-a văzut pe Fane lipit de gard și i-a strgat :
- Iar ți-a mâncat Platon varza? Să vezi ce-i dau!
- Iartă-mă, Gheorghe, îți dau la schimb o vacă. Pe Florica. Sau un cal, pe Pavel. Ori câinele, numai să nu mă duc la pușcărie.
Mai mult l-a plâns Fane pe răposatul Platon, care valora mai mult după moarte decât în timpul vieții.
- Dă-mi vaca! E grasă, rezistă la bătaie.
Florica a rezistat o săptămână, după care a căzut bolnavă.
- Dă-mi calul, că n-am ce face cu vaca asta.
I-a dat și calul, mai mult de frică, dar parcă i se părea nedrept. O vacă și un cal pentru un măgar?
După prima bătaie, calul a cedat și i-a azvârlit o copită direct în spate de i-a sărit potcoava.
- Ce-ai, omule, de le bați?
- Nu-i treaba ta! Nietzsche spunea că omul e un animal smintit. Vaca, măgarul, calul, se cred superiori. Trebuie puși în genunchi. Fane, ia dă tu și câinele, ori îți fac dosar.
E aproape miezul nopții. Nea Fane n-avea somn și tot butona telecomanda televizorului, ciulindu-și urechile la stirile despre anticorupție, procurori invincibili, dosare penale, cătușe, mită. Ce-ar fi dacă....
A doua zi era la sediul poliției județene. Îi era teamă să se ducă direct la procurori. Cu vorbele lui a pus pe hârtie faptele și abuzurile lui Gheorghe – cum îl bătea pe Platon, apoi pe Florica și pe Pavel.
Primind plângerea, ofițerul de serviciu stătea pe gânduri: agresiune fizică, vătămare corporală, deces – să-l trimită la omoruri?
Am uitat să vă spun că nea Fane nu spusese în plângerea lui că Platon, Florica și Pavel erau animale. Nu că asta l-ar fi făcut mai puțin vinovat pe milițian.
Din nou dilemele ofițerului de serviciu: îmi pare a fi trafic de carne vie. Să-l trimit la DIICOT?
- Ia zi, omule, da ceva acte de corupție nu a făcut vecinul ăsta al tău? Că mi-e mai ușor să te trimit la DNA
- Da cum nu? Bea pe datorie în timpul serviciului.
- Aha, ăsta pare un abuz. Mai zi.
- L-a scăpat pe Vasile cârciumarul de un dosar penal. A vorbit el la județ cu cineva și au închis ochii.
- Deci luare de mită și trafic de influență. Perfect !
La DNA domnule, la DNA cu el!