„Când o minoritate dictează regulile generale, este prea târziu pentru democrație. Este datoria minorităților să se adapteze la comunitate, să respecte regulile comune.(...) Tocqueville considera că democrația prezintă un risc de a deveni o tiranie a majorității. Astăzi, riscul este o tiranie a minorităților. Democrația este lupta împotriva tiraniei de oriunde vine amenințarea”. Citatul pe care vi l-am prezentat nu se referă la Emmanuel Macron.
Este analiza pe care o face eseistul francez Laurent Bouvet situației periculoase în care se află democrația occidentală nu numai în Franța, ci și în întregul Occident, unde grupuri gălăgioase și generos finanțate de tot felul de “filantropi” domină autoritar dezbaterea publică. Mai grav este că aceste grupuscule și cercurile obscure de interese care le susțin, profitând de puterea financiară pe care o au și de pozițiile cheie pe care le ocupă, reușesc de multe ori să-și impună candidații în demnități publice extrem de importante.
Dacă Bouvet reușește să surprindă de unde vine amenințarea, ziaristul Marc Endeweld, care a scris ani întregi despre viața politică franceză, vine cu exemplul care validează teoria: președintele francez Emmanuel Macron. În cartea sa ”Marele Manipulator. Rețelele secrete ale lui Macron “ (publicată pe 24 aprilie anul curent), Marc Endeweld identifică toate cercurile mai mult sau mai puțin secrete care l-au purtat pe Macron spre Palatul Elysee. După o investigație laborioasă, Endeweld își prezintă cu mândrie rezultatele. Dornic să ajungă președinte, Macron nu a neglijat pe nimeni.
S-a folosit deopotrivă de francmasoni, de puterea homosexualilor, de fostul președinte Sarkozi, de vechii baroni ai politicii (Jean-Noel Guerini, Michel Charasse), dar și de nababi precum Serge Weinberg, Bernard Arnault sau Augustin de Romanet. Sigur, mi-ați putea spune că dezvăluirile lui Marc Endeweld nu sunt chiar o mare noutate. Despre cercurile care l-au sprijinit discret, dar foarte eficace pe Macron, a scris cu ceva vreme în urmă și Daria Dugina, nimeni alta decât fiica lui Aleksandr Dugin, cel numit și „creierul lui Putin”.
Cartea lui Endeweld conține însă și amănunte puțin cunoscute despre complicatele jocuri de putere din jurul lui Macron. Narcisist și nerecunoscător, Macron se dispensează fără scrupule de toți cei care nu-i mai sunt necesari. Un exemplu în acest sens este Jean-Pierre Jouyet. Fost secretar general al cabinetului lui François Hollande, Jouyet a avut un rol uriaș în cariera politică a lui Macrom. După alegeri, s-a văzut însă expulzat fără niciun avertisment din primul cerc al puterii șitrimis ambasador la Londra. Peste noapte, nici Alexis Kohler („dublul președintelui”, cum îl numește Brigitte Macron), nici șeful statului nu s-au mai deranjat să-i răspundă lui Jouyet la SMS sau e-mailuri. Endeweld zugrăvește o scenă deosebit de umilitoare.
În ianuarie 2018, Jean-Pierre Jouyet, întors într-un final la Elysée, îl întreabă pe fostul său prieten devenit președinte ce s-a întâmplat. Emmanuel Macron se preface că nu a primit niciodată mesajele sale, iar Kohler îi servește aceeași versiune, Jouyet neavând ce face, este obligat să pretindă că îi crede („M-am liniștit, mă gândeam că nu mai vrei să vorbești cu mine.”). Potrivit lui Marc Endeweld, Brigitte Macron e singura realistă din anturajul președintelui care se joacă de-a Regele Soare: "Brigitte este conștientă de comportamentul soțului său față de fostul său protector și îi face reproșuri.
Ea crede că disprețul deschis, acest apanaj al tinerilor, ar putea să-i facă rău mai devreme sau mai târziu". Cu o singură grupare nu se joacă Macron, aș adăuga eu: cu elitele financiare. În anii buni de când a devenit președinte, Macron nu i-a atins nici cu o floare pe nababii francezi și și-a asumat stoic porecla de „președinte al bogătașilor”. Oricât de infatuat ar fi, președintele franței știe că, fără ajutorul puerii banilor, el nu ar mai reprezenta nimic.