Un prinţ din Levant îndrăgind”… les Beaux-Arts! Ce poate fi mai plăcut decât un moment de graţie, în care rămâi consternat de felul cum destinul face, desface (dar niciodată contraface!) o grămadă dintre lucrurile lumii, amănuntele nebăgate în seamă, detaliile anodine (în care, ştim, da, se mai ascunde câteodată şi Diavolul, dar care, dincolo de orice bănuială de lipsă de temei, fac vieţuirea mai frumoasă)?
Clipa aceea astrală, de aliniere în ordinea cu precădere a planetelor, când mâna divină adună coincidenţele şi potrivirile într-un mănunchi parfumat, pe care apoi ţi-l dă cu serenitate, ţi-l oferă generos – ştiindu-te acelaşi înfometat pomanagiu de Bine şi de Frumos – degeaba, la superofertă, 3 + 1 gratis… gratis, mamă soacră!
Nu-l cunoşteam personal pe Şerban Dimitrie Sturdza, nepot la a cincea generaţie în descendenţă directă al domnitorului Mihail Sturdza. Ştiam de domnia sa, auzisem şi mi se spusese doar că este un mare iubitor de artă. Aveam să aflu mai târziu că a terminat Liceul de Artă „N.Tonitza”, după care, a lucrat o vreme ca pictor decorator în România şi că, în 1987, a emigrat în Franţa, unde a continuat studiile la Paris, la École Nationale Supérieure des Beaux- Arts (ENSBA). Apoi, că, o vreme, a lucrat în publicitate, tot în Franţa, dar, după aceea, s-a stabilit în Canada, unde s-a implicat în arhitectura industrială. Şi că, la începutul anilor 2000, s-a întors în România. Unde i-a adus la disperare pe „donii” invizibili ai mafiei imobiliare (uneori, ascunşi după zidurile nepătrunse ale Statului post-comunist!), prin tenacitatea cu care s-a luptat, de-a lungul anilor, pentru revendicarea averii familiei sale şi a unor imobile intrate sub tutela statutului, încă din 1950. (NOTĂ: Este deja celebru cazul – din păcate, procesul înaintează greu, fiindcă „aderenţele” sunt foarte puternice – privind recuperarea reşedinţei familiei Sturdza, cea mai de preţ bijuterie Art Déco a arhitecturii interbelice bucureştene, ocupată azi de un serviciu secret al României.) „Nu sunt un investitor în artă, ci un iubitor de artă” – a spus odată prinţul, vorbind despre galeria pe care o deţine în Bucureşti, Funnel Contemporary, împrumutată pictorului sârb Predrag Popara, dar şi despre impresionanta sa colecţie.
Aflat, de curând, la o preumblare de seară, cu un prieten pictor şi cu soţia lui, am observat, la un moment dat, cum un domn – a cărui figură îmi amintea ceva indefinit – distins, cu o ţinută exemplară, drept, nobil, cu o privire caldă şi un zâmbet dezinhibat, dar discret, ne privea insistent. Şi, deodată, a venit la noi. Întinzându- ne mâna şi spunându-mi: „Mă bucur că vă cunosc. V-am citit cartea „Tablouri văzute dintr-o parte”, în avion, până la Paris”…
Era prinţul Şerban Dimitrie Sturdza. În seara aceea, după o lungă secvenţă de cozerie stradală, am primit premiul „momentului astral”. Am avut imensul privilegiu de a fi condus, cu drag şi eleganţă, cu modestie şi naturaleţe, prin galeria lui personală, de însuşi prinţul, spre a-i admira colecţia de artă şi, mai ales, spre a-i asculta poveştile. Erau acolo, expuşi într-o ordine desăvârşită, artişti străini colosali, dar şi români, mai ales „prieteni, vârfuri de generație, pe care personal îi prețuiesc foarte mult”. De la Dorin Crețu, Dan Palade, Miron Agafiței, Ioan Iacob şi până la Mihai Sârbulescu, Constantin (Dinu) Pacea, Cătălin Bădărău și alții. Un adaos de picanterie l-a reprezentatat povestea din spatele fiecărei lucrări, ce mi-a fost oferită în dar, ca un preţios semn epic. A fost o experienţă stilistică a cărei pricepere va veni, sunt sigur, cândva, în viitor.
Târziu în noapte, ieşind năuc din acel vălmăşag de senzaţii, mi-am dat seama de un lucru. Că iubitori de artă suntem mulţi, dar foarte puţini dintre noi sunt în stare să investească mai mult de o privire... Atunci, m-am prinţ!