Pentru cei mai mulți oameni, Învierea lui Cristos este un eveniment din trecut, de care ne aducem aminte cu pioșenie.
Pentru alții, mai puțini, este o speranță de viitor. Dar cel mai greu ne este să înțelegem Învierea Lui ca fapt prezent. Prima îndepărtare de creștinism nu este prin faptă (poate că nu toți oamenii sînt atît de păcătoși pe cît credem), ci prin dificultatea/ imposibilitatea de a aduce Evangheliile în prezent, în viața de zi cu zi de astăzi. Nu putem vedea Învierea aici și acum. Poate că nu ar fi necesar, dar îmi iau totuși precauția de a specifica limpede că nu mă refer la vreo halucinație, ori la vreo transă – a vedea taina Învierii lucrînd în prezent înseamnă, de fapt, a înțelege prin credință felul în care viața cotidiană, „aici-ul și acum-ul”, mărturisește întreaga Lui mare poveste, așa cum picătura de apă mărturisește oceanul imens. Prima condiție ca să putem să apropiem Învierea de noi este aceea de a-i sesiza, cu imensă uimire, noutatea colosală. Nimic înainte și după nu-i seamănă măcar. Doar că tocmai această noutate eternă pe care o reprezintă taina Învierii pare a fi de nesuportat pentru ochiul nostru interior, așa că e mai bine să o plasăm factual într- un trecut foarte adînc și să îi proiectăm raza de lumină într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Luăm povestea din urmă, de departe și o ducem înainte, la fel de departe, trecînd-o peste capul nostru, ca și cum nu-i putem găsi rost în prezent. Ei bine, ca să-i găsim rostul, ne trebuie ochii lui Petru!
Evanghelia după Luca ne spune că femeile care s-au dus a treia zi după răstignire la mormînt s-au întîlnit cu îngerii și au văzut că mormîntul Lui e gol. Tulburate, au revenit în fața apostolilor, care erau debusolați după sfîrșitul tragic al Învățătorului lor. Le-au spus că mormîntul e gol și că vorbiseră cu doi îngeri care le-au spus că Isus înviase. Vestea asta, i-a tulburat pe apostoli încă și mai mult. ”Cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare și nu le-au crezut”, zice evanghelistul. Nu vă gîndiți doar la misoginismul unei societăți arhaice, gîndiți-vă că ucenicii erau pentru prima dată singuri și se confruntau cu împlinirea acelor evenimente colosale despre care, teoretic, știau că se vor întîmpla. Doar că, deși știau, deși fuseseră ucenicii Săi, tot aveau dificultăți să creadă, atît de puternice și de șocante erau evenimentele în sine. Totuși, Petru a dat fuga la mormînt. A văzut mormîntul gol și „a plecat, mirîndu-se în sine de ceea ce se întîmplase”. Uimirea lui Petru, după ce cu proprii săi ochi a văzut „giulgiurile singure zăcînd”, trebuie că a fost formidabilă. Poate că, înainte, crezuse în învierea Învățătorului. Sigur, știa că așa se va întîmpla. Dar acum, ochii săi văzuseră. Una-i să crezi, alata-i să știi și cu totul altceva este să vezi. Uimirea lui Petru era generată nu de ceva neașteptat, ci de potrivirea dintre ceea ce fusese profețit și ceea ce se întîmpla. Nimic nu egalează intensitatea uimirii pe care cineva o are cînd vede o profeție realizîndu-se.
Nu peste mult timp, Petru va vedea mai departe. El nu mîncase niciodată ceva „necurat” după preceptele evreiești și i s-a revelat că ceea ce Dumnezeu spune că e curat acoperă o arie gastronomică mult mai largă decît ceea ce știa el, din tradiție. De asemenea, Petru respectase cu strictețe și interdicția de a intra în casa cuiva de alt neam. Îngeri, emisari și, în cele din urmă, voința Domnului, îl duc pe Petru în casa sutașului roman Cornelius. Acest credincios va fi primul ne-evreu botezat întru Cristos și, cu asta, noua biserică se deschide lumii întregi. În fața ochilor lui Petru o întreagă tradiție se prăbușea și o lume nouă, mult mai vastă și mult mai complexă, devenea lumea lui. Nu e greu să înțelegem că ceea ce a văzut Petru mergînd acasă la Cornelius și botezîndu-l avea asupra sa impactul pe care descoperirea unor noi continente le poate avea asupra cuiva care e convins că există doar continentul pe care trăiește. Ochii lui Petru privind mormîntului gol și, mai apoi, privind interiorul casei romanului Cornelius sînt ochii care au văzut cele mai mari noutăți pe care un muritor le-a poate vedea în timpul vieții sale. Sigur că ultimul apostol venit, Pavel, a fost cel sortit să explice și să formuleze temeiul noii lumi, dar Petru, cel care a avut o relație atît de tumultuoasă cu Pavel, rămîne primul care a văzut lumea cea nouă, deschisă de Isus. Ca să simțim minunea Învierii aici și acum, trebuie să privim, în această zi, lumea prin ochii lui Petru!
Cristos a înviat!
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor