„ O lume nebună, nebună, nebună!”, Comedia clasică a lui Stanley Kramer, prezenta fuga după averea iluzorie, banii care sunt undeva, în Los Angeles, și la care trebuie să ajungi primul, sabotându-i pe ceilalți doritori. Fără acorduri, fără pertractări, compromisuri sau împărțirea averii iluzorii. O parabolă a metehnelor omului, cu instrumentele comediei burlești. Autorul celebrului film al „Procesului de la Nurenberg” aducea și această latură umană bolnavă, patologia fugii după avere, după patologia crimei și puterii absolute, deținută cu orice preț.
Venită la 50 de ani distanță, cartea „Acești nebuni care ne conduc” de Pascal de Sutter face un studiu al personalităților conducătorilor lumii moderne, ca instrument de politică externă. O disciplină americană, utilizată azi în întreaga lume, a făcut ca CIA să introducă de timpuriu „profileri politici”, specialiști care urmăresc acțiunile liderilor nostri, discursurile, gesturile, comportamentul, elementele de caracter și pe cele de comportament, în momente critice. Portretul conține sindromul, patologia și chiar boala de care suferă figurile publice care conduc state, popoare și lumea.
Așa cum actorii și starurile din show biz manifestă patologii ca efecte secundare ale vieții în lumina reflectoarelor, înnecate nu rareori în droguri și alcool sau în pasiuni ciudate, ieșite din comun, tot astfel liderii religioși sau gânditorii adulați pot cădea în bolile psihice ale singurătății, ca efect secundar a intrării în umbră, așa cum spionii dezvoltă patologii profesionale după o viață cu identități multiple, tot astfel politicienii dezvoltă boli profesionale, patologii ale beției de putere, sunt „nebuni de putere” la propriu, nu numai „corupți de putere”. Trebuie caractere puternice, nu numai voințe și întâmplări, pentru a rezista cu brio trecerii printr-o funcție de conducere supremă a unei națiuni. Intrării, exercitării mandatului, dar și părăsirii ei.
Titlul filmului „O lume nebună, nebună, nebună!” nu este dat întâmplător, pentru că sunt trei tipuri de nebunii: nebun din întâmplare, când conjunctura, suprapunerea astrelor, presiunile, ceasul rău pisica 13, adică o întâmplare, o conjunctură face ca un lider să aibă o manifestare clasificabilă patologic. Poți fi, în al doilea rând, nebun din alegere. Din dorință, din joc, adoptând un rol sau jucând o anumită stare extremă de tulburare ce imită patologia nebuniei. În fine, poți fi și nebun din boală. Ca patologie calificată de manualele de specialitate. Cel mai grav este că orice joc prelungit din prima categorie, când ți se întâmplă prea des conjuncturi în care să acționezi nebunește sau din a doua categorie, când joci prea mult nebunia, este un risc major să cazi în cea de a treia categorie, a bolii pur și simplu.
Pentru liderii politici, se spune că îi împinge încolo, către nebunia ca patologie și lumea actuală, cu cerințe nemăsurate de la conducători, cu presiuni enorme în funcția de decizie, cu incapacitatea de adaptare la schimbările majore și repetate, care-i fac să cedeze, că doar sunt și ei oameni. Îi împinge în direcția aceasta, patologică, și accesul brusc, peste noapte, la o putere enormă, care afectează, ca orice schimbare majoră, psihicul uman. Și este o circumstanță favorizantă, chiar agravantă, și deținerea mai mult timp a unei asemenea poziții. Deci nebunia poate fi o boală profesională asociată accesului la putere a liderilor politici, dacă nu-și gestionează bine acest salt.
De Sutter analizează, în cartea sa, narcisismul patologic a lui Saparmurat Niazov, nevoia de a fi admirator a lui Mitterrand, caracterul antisocial al lui Saddam Hissein, lipsa de empatie a lui Hillary Clinton. Face un portret devastator lui Nicolas Sarkozy. Dar poate cele mai celebre analize psihologice sunt cele ale lui Stalin și Hitler, Pol Pot și Ceaușescu, figurile marilor criminali ai lumii. Canibalismul lui Mobutu Seseseko, sadismul sau sexualitatea debordantă a soților Peron sunt subiecte favorite pe alte meridiane. Iar astăzi, analizele psihologice cele mai largi, mai profunde și mai numeroase îi vizează pe Vladimir Putin sau pe Angela Merkel, cei mai longevivi lideri europeni ai momentului. Așa cum, de la presă la analiști, de la publicul larg la experți și psihologi, analizăm, discutăm sau pur și simplu ne dăm cu părerea, la fiecare colț de stradă, despre nebuniile lui Kim Jong un sau comportamentul „original” al lui Donald Trump.
Cât e întâmplare în manifestările publice cu iz patologic, cât e joc și rol de scenă auto-fabricat – cu riscul să dobândească în timp și caracteristici de boală instalată, cât e pur și simplu o tulburare de moment sau de durată, ca efect al unei boli psihice „cu acte în regulă”, e un subiect de discutat. Suntem cu adevărat conduși de oameni nebuni? Devin ei nebuni odată instalați la putere și dezvoltă patologii și psihoze legate de deținerea puterii? Înnebunesc unii lideri în timp, din cauza unei durate prea mari de exercitare a puterii, a aflării în funcții de decizie, sub presiune, responsabili de viitorul unor grupuri mari de oameni? Câte analize, atâtea răspunsuri, câte persoane întrebate, atâtea păreri.
Personal, consider că, dacă suntem serioși, revenim cu toții cu picioarele pe pământ, cu calm și echilibru. O chintesență a apelului la rațiune, bun simț și umanitate este discursul final din filmul „Marele Dictator”, al lui Charlie Chaplin, cea mai mare pledoarie pentru cumpătare și responsabilitatea liderilor și mai ales a popoarelor, a cetățenilor individuali, un apel la umanitate și echilibru. Pentru că liderii nu pot ajunge nici dictatori, nici autocrați și nici nu pot înnebuni în funcție fără sprijinul direct sau măcar complicitatea, fie și numai prin absență și ignorarea răului, a cetățenilor, a poporului pe care-l conduc. Și cel mai simplu mod de a reacționa, dincolo de manifestații publice care dau semnale de nemulțumire a societății față de conducători și modul în care sunt conduse, este Votul, în societățile democratice. Banalul vot.