În anul 1957, într-o cameră din Casa Albă, Washington, două femei se așezau confortabil în fotolii pentru a discuta departe de urechile presei.
Una dintre ele era Eleanore Roosevelt, soția celebrului președinte american din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Cealaltă era cetățean sovietic. În plin Război Rece. Cele două femei discutau precum cele mai bune prietene.
Cetățeana sovietică cu care se întreținea încântată Eleanore, era nimeni alta decât Ludmila Mihailovna Pavlicenco, o ucraineancă devenită cea mai eficientă femeie lunetist din lume și eroină a Uniunii Sovietice.
Cine o omoară, are liber la ciocolată
Pe când avea doar 14 ani, tânăra Ludmila s-a mutat cu tot cu familie la Kiev, oraș unde a început să lucreze ca strungăriță într-o fabrică de armament.
În paralel cu munca istovitoare din fabrică, fata se înscrie în corpul Voluntarilor Societății de susținere a Armatei, Aviației și Forțelor Navale, un fel de organizație de pionieri în care tinerii primeau educație și noțiuni paramilitare.
Acolo, Ludmila s-a remarcat prin spirit competitiv, căci devenise și atletă specializată pe curse de sprint și săritură cu prăjina. Nu se sfia deloc să concureze cu băieții, căci cu mintea spălată de ideologia sovietică conform căreia femeile erau egale cu bărbații în absolut orice, tânăra nu vedea nicio diferență între ea și băieții de aceiași vârstă, atunci când era vorba de performanțe sportive.
În timp ce participa la antrenamentele din taberele organizate de Voluntarilor Societății de susținere a Armatei, Aviației și Forțelor Navale, Ludmila i-a observat pe băieții care exersau trasul la țintă cu pușca cu lunetă și s-a întrebat dacă și ea ca fată ar putea face același lucru.
Cum după primele încercări, nu era deloc mulțumită de rezultate, fata a intuit că exercițiul este mama succesului. Prin urmare, s-a apucat să se perfecționeze în tirul de mare precizie. Tir efectuat cu armele și lunetele disponibile în acele vremuri în Armata Roșie.
În anul 1937, Ludmila și-a terminat licența în istorie și lucra la teza sa de doctorat. Trasul la țintă rămăsese o pasiune de timp liber. Însă a trebuit să-și abandoneze cercetările în 1941, odată cu invazia armatelor germane.
Dimitrie Cantemir, cel mai bun spion al lui Petru cel Mare
Se afla pe atunci în Odessa și s-a numărat printre primele persoane care s-au dus să se înroleze ca voluntari, cerând în mod specific să fie încadrată la infanterie.
Acolo avea opțiunea să lucreze ca soră medicală pentru a nu se expune prea mult războiului, însă autoritățile sovietice au ținut cont de medaliile sale obținute la concursurile de tir și au încadrat-o în Armata Roșie pe post de combatant, alături de alte 2.000 de femei lunetiste.
Așa că Ludmila Pavlicenko a fost încadrată în Divizia de tiraliori 25 Ceapaev și a fost trimisă direct pe front la începutul lui august 1941, înarmată cu o armă semiautomată de tip Tokarev SDV-40. Talentul ei nativ a făcut ca până la finele aceleiași luni, Ludmila să împuște peste 100 de oameni, fapt care a propulsat-o direct în funcția de sergent-major.
În luna octombrie, odată cu căderea Odessei, unitatea ei a fost evacuată și trimisă la Sevastopol, în Crimeea, unde Ludmila a primit ordin să se ocupe de operațiuni de contra-spionaj, unde trebuia să elimine lunetiști dușmani.
Aceste misiuni constau în a sta nemișcată timp de câteva ore pe zi, cât mai bine camuflată și a aștepta ca lunetiștii inamici să facă o mișcare greșită care să le dezvăluie pozițiile. Ludmila a depășit așteptările tuturor, căci nu a pierdut niciun duel, având la final 36 de execuții confirmate.
Cel mai lung duel din acea perioadă a durat trei zile, dar la sfârșit, ucraineanca a exclamat „nazistul ăla a făcut o mișcare în plus și l-am văzut”. În luna mai a anului 1942, Ludmila devenea locotenent după ce lichidase 257 de soldați inamici.
Discursul său de la ceremonia de promovare în noul rang a fost extrem de scurt și edificator: „Voi depăși acest număr”. Trupele germane deja știau de ea, și adesea în megafoanele aduse pe lina frontului, ofițerii superiori germani promiteau oricui o va ucide, rangul de ofițer alături de...cantități nelimitate de ciocolată!
Însă după cel de-al 309-lea soldat ucis, germanii furioși strigau în megafoane că o vor sfâșia în fix 309 bucăți. Cât despre Pavlicenko, femeia se declara flatată că germanii știu de recordul ei personal. Succesele ei macabre se bazau în mare măsură pe strategii bine gândite și adaptate condițiilor respective de pe front.
Manechinele legate de trunchiuri de copaci sau bucăți de cârpe colorate agățate de tufișuri atrăgeau atenția lunetiștilor rivali care trăgeau în aceste obiecte crezând că sunt oameni, doar că astfel își dădeau de gol poziționarea, iar Ludmila atât aștepta. Adesea prefera să nu-i împuște mortal din primul foc, ci să tragă în picioare sau brațe.
Astfel că lunetiștii răniți strigau agonizând după ajutor, iar când veneau mai mulți soldați să-i ajute, ucraineanca avea astfel ocazia să împuște mai mulți oameni. Nici ei nu i-a fost ușor, ba din contră. A fost serios rănită în trei atacuri diferite. A avut de îndurat pierderea multor prieteni, a familiei și chiar a soțului.
„Uniforma dvs. este urâtă, nu v-ați gândit că vă face să arătați grasă?”
În iunie 1942, a fost rănită grav de un obuz de mortier. În urma recuperării sale medicale, femeia lunetist a fost retrasă de pe front. Era prea faimoasă, iar sovieticii nu vroiau să o piardă. În luna următoare, a fost trimisă în S.U.A. și Canada într-un turneu „de bunăvoință cu aliații noștri de peste ocean„ după cum notase în memoriile sale.
S-a întâmplat astfel ca Ludmila, ucigașa cu sângere rece, să fie primul cetățean sovietic care a fost primit de un președinte american, atunci când Franklin Delano Roosevelt a invitat-o la Casa Albă.
Într-o țară pentru care războiul era o chestiune îndepărtată despre care citeau în ziare și auzeau la radio, cum era S.U.A., iar oamenii erau mai preocupați de imagine decât de profunzimea unui război mondial, Pavlicencko se simțea deja stingheră. Norocul ei a fost întâlnirea și împrietenirea ulterioară cu Prima Doamnă a Americii, Anna Eleanor Roosevelt.
Un moment memorabil s-a petrecut la o conferință de presă în Chicago, unde Pavlicenko s-a văzut nevoită să apostrofeze mulțimea strânsă la coadă care se uita la ea ca la urs:
„Domnilor, am doar 25 de ani și am ucis deja 309 fasciști invadatori... Nu credeți că vă ascundeți în spatele meu prea mult?”.
Totuși, turneul și misiunea sa au fost un succes total. În Canada, mii de oameni s-au strâns pe Toronto Union Stadion pentru a vedea o femeie lunetistă venită dintr-o lume atât de diferită și îndepărtată. În noiembrie 1942, în timp ce se afla în Marea Britanie, Ludmila a primit din partea muncitorilor unei fabrici o donație de 4.516 lire sterline pentru cumpărarea a trei aparate cu raze X destinate Armatei Roșii.
Întoarsă acasă, a fost avansată la gradul de maior și a primit Steaua de Aur, devenind astfel Erou al Uniunii Sovietice. Nu s-a mai întors pe front, la război, ci a devenit instructor pentru lunetiști până la finele războiului. Dintre cele 2.000 de femei lunetiste din Armata Roșie care au luptat în cel de-al doilea Război Mondial, doar aproximativ 500 au supraviețuit.
De asemenea, Ludmila s-a recăsătorit și a trăit pentru tot restul vieții într-un apartament cu două camere, dat de autorități. În timpul Războiului Rece dintre S.U.A. și Uniunea Sovietă, doamna Roosevelt a declarat printre altele, că „ne putem corecta părerile greșite pe care le avem unii despre ceilalți, numai dacă ne vom cunoaște sincer și direct, cum m-am cunoscut eu cu Ludmila Pavlicenko în timpul războiului”.
În luna septembrie a anului 1957, Eleanor Roosevelt a primit permisiunea de a vizita Uniunea Sovietică. A primit covorul roșu încă de la aeroport, dar nu a primit permisiunea să se întâlnească cu oameni de rând. În Moscova, Eleanor a cerut insistent să-și revadă prietena, până când autoritățile au cedat și au dus-o la apartamentul fostei lunetiste.
Acolo, cele două femei s-au închis într-o cameră, au dat afară toată presa și gărzile de corp, și acolo, conform martorilor, au povestit, au râs și au plâns împreună. Ludmila Pavlicenko a murit în anul 1974, iar faptul că a luptat la Odessa, ne face să ne întrebăm dacă n-a fost și vreun român printre victimele sale...