Locul din România în care Creatorul a împărțit muritorilor o bucățică de cer. E binecuvântat

Cu puțin înainte ca drumul european 85 să-și încheie șerpuirea-i de sute de kilometri, aproape de colțul cel mai nord-estic al României, șoseaua se desface spre dreapta și pornește către făgeturile Sucevei. Prinsă ca într-un clește de liziera pădurii, la câteva minute de mers, după o incursiune prin desișurile misterioase ale pădurii Crujana, se înalță turnurile unei biserici minunate, plasată într-un loc binecuvântat. Iar dacă n-ai ști că ești la 30 de kilometri de graniță, ai fi tentat să crezi că ai intrat într-o dimensiune nouă, că demiurgul a rupt o bucățică din propriu-i palat și a împărțit-o muritorilor, spre a se putea desfăta la vederea ei: Dragomirna.

La început nu știi dacă e mănăstire ori cetate, căci este înconjurată de ziduri groase "căptușite" pe la colțuri de turnulețe de apărare.

Are peste 400 de ani

Este Ansamblul Mănăstirii Dragomirna, aflat la 12 km nord de oraşul Suceava, în apropierea pădurii Dragomirna, în satul Mitocu Dragomirnei. Un lăcaș medieval bisericesc care impresionează prin viaţa monahală, vechimea şi valoarea construcției, eleganța, volumetria și originalitatea stilului arhitectural.

E veche de peste 400 de ani. La 24 februarie 1587, printr-un uric, domnitorul Petru Şchiopul i-a dăruit diacului Ilie Crimcovici – fiul negustorului Ioan Crimca din Suceava şi al „cneaghinei” Cârstina, din neamul familiei Stroici -, siliştea Unguraşii, aflată pe apa Sucevei, răsplată venită pentru ajutorul credincios oferit domnitorului în lupta cu năvălitorii cazaci.

Diacul s-a călugărit la Mănăstirea Putna, primind numele de Anastasie, ulterior fiind hirotonit preot.

În anul 1588 primeşte titlul de arhimandrit, apoi este numit egumen la Mănăstirea Galata, pentru ca după iunie 1600, momentul intrării în Moldova a lui Mihai Viteazul, să fie numit în scaunul de episcop de Rădăuţi.

În septembrie 1600, după revenirea domnitorului Ieremia Movilă, Anastasie Crimca s-a retras din scaun la moşia sa Dragomireşti, unde se afla o aşezare monahală mai veche şi unde zideşte o biserică mică, din piatră, cu hramul Sfinţii Enoh, care a fost sfinţită în anul 1602.

La 4 septembrie 1605, Mănăstirea Dragomirna este menţionată pentru prima dată într-un document de primire de danii de la marele logofăt Lupu Stroici.

Cea mai înaltă şi cea mai strâmtă biserică ridicată vreodată

Biserica, una dintre cele mai de seamă creaţii arhitectonice ale Evului Mediu românesc, este considerată deosebită prin proporţii, fiind cea mai înaltă şi cea mai strâmtă biserică ridicată vreodată, având formă de navă şi o lungime de 35 de metri, o lăţime de circa 9,5 metri şi o înălţime de aproape 42 de metri.

Dar vremurile acelea erau tulburi, iar în anul 1627 domnitorul Miron Barnovschi-Movilă decide ca Biserica „Pogorârea Sf. Duh” să fie înconjurată cu ziduri de apărare masive şi înalte, la colţuri sunt ridicate patru turnuri de apărare, iar la mijlocul laturii sudice se ridică un turn-clopotniţă înalt, pe care s-a amplasat o pisanie, locul căpătând astfel funcţionalitatea de fortăreaţă.

În anul 1762 mănăstirea trece prin ample lucrări de reparaţii, pentru ca în perioada 1763-1775 să parcurgă o perioadă înfloritoare, în vremea în care aici a vieţuit ieromonahul Paisie Velicicovschi, venit de la Muntele Athos, împreună cu 64 de ucenici, pentru a deveni stareţul Mănăstirii Dragomirna.

Clopot de la împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei

Interesant este faptul că în anul 1767, împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a dăruit Mănăstirii Dragomirna clopotul cel mare – numit Zaporojanul – , în greutate de peste 1100 kg, care se află în clopotniţa mănăstirii, precum şi un policandru de cristal – care se află astăzi în sălile muzeului mănăstirii.

În anul 1793, în biserica Mănăstirii Dragomirna s-a montat catapeteasma lucrată în lemn şi aurită a fostei mănăstiri Solca, iar vechiul iconostas al Mănăstirii Dragomirna a fost dus, doi ani mai târziu, la Biserica Arbore.

Între anii 1843-1846, la Dragomirna s-a construit un nou corp de chilii şi s-a supraînălţat cu un nivel turnul – clopotniţă, iar clădirea egumeniei şi paraclisul „Sf. Nicolae” au fost restaurate.

În anul 1904, Consistoriul arhiepiscopal al Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei a declarat Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava ca mănăstire independentă, ea ieşind astfel de sub administrarea Mănăstirii Dragomirna.

A câștigat premii europene

În anul 1959, autorităţile comuniste au decretat ca în mănăstiri să rămână numai monahiile care au peste 50 de ani şi monahii de peste 55 de ani, iar în anul 1960 Dragomirna devine mănăstire de maici.

Între anii 1961-1976 aici au loc ample lucrări de renovare, fiind completat şi acoperit zidul de incintă, având loc şi refacerea drumului de strajă, refacerea pardoselilor de piatră şi completarea ancadramentelor de la uşile şi ferestrele sălii gotice, refacerea corpurilor de chilii şi restaurarea bisericii din cimitir.

După 1989 au avut loc din nou lucrări de restaurare, cele mai importante în anii 2010-2012, când, cu finanţare europeană s-a realizat restaurarea componentelor artistice şi realizarea de construcţii noi pentru modernizarea infrastructurii conexe.

În mai 2014, Mănăstirea Dragomirna a şi câştigat două importante premii europene pentru restaurarea spectaculoaselor fresce medievale, la Viena fiindu-i acordate marele premiu pentru conservarea patrimoniului cultural atribuit de Uniunea Europeană şi de mişcarea Europa Nostra, precum şi premiul publicului, în urma votului a peste zece mii de persoane.

Obiecte cu valoare documentară

În patrimoniul Mănăstirii Dragomirna se află mai multe obiecte cu valoare documentară şi artistică de excepţie, acestea fiind prezentate în Sala Gotică. Printre acestea menţionăm o cruce din lemn de abanos ferecată în 1542, un Evangheliar ferecat în 1557, provenit de la Mănăstirea Voroneţ, un epitaf din mătase brodat cu fir de aur şi argint, având ca temă Punerea în mormânt a Mântuitorului, lucrat în 1588 în Rusia şi dăruit lui Anastasie Crimca de către mitropolitul Varlaam al Rostovului, sau un Tetraevangheliar scris pe pergament, decorat cu icoane, miniaturi şi iniţiale de Anastasie Crimca în anul 1609, sau obiecte de cult datate din secolul XVIII-lea, precum potire, stea, disc şi litier.